Maidanezul dalmaţian

În urmă cu 20 de ani, bunicul a adus acasă un căţeluş negru ca tuciul, pe care l-am botezat, după culoarea blăniţei, Negro. Mi-l amintesc şi acum cât era de jucăuş, cum sărea pe banca din curte şi cum îi era frică să mai coboare.

Căţelul acesta s-a ataşat foarte mult de noi şi de bunicu' mai ales. Când s-a stins el, am înţeles legătura puternică dintre om şi câine. La o lună după ce s-a dus bunicu', s-a dus şi Negro.

De atunci n-am mai avut câine la casă.

Insă, de câteva săptămâni, s-a întâmplat să ies din bloc şi să aud plâns de căţeluşi. Într-un geamantan, lângă bloc, cineva a părăsit 9 pui de câine. Unul dintre ei mi-a plăcut la nebunie, alb cu pete negre, un dalmaţian de maidan. L-am luat şi l-am dus la buni. Îl cheamă Codiţă. E tare drăgălaş, se gudură pe lângă noi, dar şi face pe nebunul, a prins deja să muşte şi buni i-a făcut o jordiţă cu care îl mai pune cu botul pe labe.

Mi-e teamă la gândul că va creşte şi tot ghemotocul acesta de căţeluş se va transforma într-un căţel adevărat, stăpân pe curtea de la ţară. Codiţă va fi un privilegiat, nu va cunoaşte lanţul, va zburda prin curte şi ne vom bucura de voioşia lui.