miercuri, 5 decembrie 2018

Povestea unei perechi de pantofi


Ani mulţi în urmă, era "cool" să te înscrii la un liceu "cool", la un profil "cool"... Am făcut asta şi imediat mi-am dat seama că nu mă potriveam cu acel din urmă "cool". Au trecut cei patru ani şi tot "cool" se chema să te înscrii la o facultate "cool", desigur, la un profil şi mai "cool". Am făcut şi asta şi mi-am dat seama că mi se potrivea acel şi mai "cool" ... dar... doar pentru o vreme!

Îmi amintesc povestea cu care a început acest domeniu cool, numit marketing... Prezentarea a fost asta: te învaţă să vinzi frigidere eschimoşilor. Şi a mai fost o poveste pe care mi-o amintesc... o firmă care producea pantofi şi-a trimis doi oameni de marketing într-un deşert pentru a testa piaţa. Primul s-a întors dezamăgit şi cu următorul mesaj: "Acolo toţi oamenii umblă desculţi, nu avem nici o şansă să le vindem pantofi." Al doi-lea s-a întors încrezător: "Pentru că oamenii aceia umblă toţi desculţi, va trebui să-i încălţăm!"

Citind "Toţi suntem ciudaţi", de Seth Godin, mi-am amintit de povestea firmei de pantofi... Aici, în cartea lui Godin am găsit ceva şi mai frumos...

"Povestea firmei Toms Shoes este de obicei greşit înţeleasă şi merită reexaminată. Blake Mycoskie a înfiinţat o companie producătoare de încălţăminte, pornind de la o idee simplă, dar radicală: de fiecare dată când vinde o pereche de pantofi, el dăruieşte o pereche identică unei persoane din ţările în curs de dezvoltare, unui om care n-are nici o încălţare.

Asta-i tot. Ăsta e modelul lui de afacere. Fără reclame, fără promovare intensă, fără nici o vâlvă în piaţă.

Blake înţelege că pantofii lui (şi povestea lui) nu e pentru toată lumea. De fapt, povestea pantofilor e pentru un grup foarte unit, un trib, un nucleu de persoane care împărtăşesc un interes, o pasiune şi un mod de a discuta între ei. Un individ se grăbeşte să-i cumpere pantofii, dar apoi individul acela spune povestea restului tribului - nu Blake, nu Toms, nu reclamele lor. Toms ţinteşte particularul. Firma prosperă când cineva rezonează cu povestea ei ciudată, dar, în majoritatea timpului şi pentru majoritatea lumii, firma Toms e invizibilă.

Strădania neîncetată de a recrea masa trecutului este nucleul stresului pe care-l simţim la muncă. Ea împinge marii specialişti în marketing să depună eforturi extravagante pentru a ne sili să ne conformăm. Câţiva marginali au văzut însă o cale diferită. Ei se adresează ciudaţilor.

Provocarea viitorului este aceea de a face o muncă productivă şi utilă pentru şi împreună cu tribul căruia îi pasă de voi, să găsiţi tribul şi să-l coagulaţi, să câştigaţi încrederea membrilor lui, să-i duceţi acolo unde doresc şi trebuie să meargă. Ţelul este de a găsi, de a organiza, a deservi şi de a conduce un trib de persoane a căror ciudăţenie să o îmbrăţişaţi, nu s-o combateţi."

miercuri, 17 octombrie 2018

... florile din Coran


... Eu nu ştiu nimic. Ştiu doar ce-i scris în Coran.

Zâmbetul e ceva pentru bogaţi. Eu nu-mi permit să zâmbesc. Când spun că zâmbetul e o chestie pentru bogaţi vreau să spun că e o chestie pentru oamenii fericiţi. Zâmbetul te face fericit.

- Momo, este foarte bine să mergi la profesioniste. Întotdeauna trebuie să începi cu profesioniste, care ştiu bine meserie. Când lucrurile o să se complice şi o să fie vorba de sentimente o să te mulţumeşti cu amatoare.

- Priveşte, Momo, Sena adoră podurile, e ca o femeie căreia îi plac  la nebunie brăţările.

- Momo, frumuseţea este peste tot. Oriunde îţi roteşti privirea. Asta scrie în Coranul meu. Apoi ne-am plimbat pe ţărmul mării.
- Ştii, Momo, dacă Dumnezeu nu i-a dezvăluit cuiva viaţa în mod nemijlocit, o carte nu i-o va dezvălui nici atât.

După ce Miriam m-a admis în rândul pretendenţilor ei, începea să mă respingă ca pe un candidat nepotrivit.
- Nu-i nimic spunea domnul Ibrahim. Iubirea ta pentru ea este numai a ta. Îţi aparţine. Chiar dacă ea o refuză, nu poate schimba nimic. Doar că nu profită. Momo, ceea ce oferi rămâne la tine mereu, ceea ce păstrezi este pierdut pentru totdeauna!

Coranul este folositor pentru ceea ce ţine de suflet.

- Ah, nu o lua pe autostradă Momo, nu pe autostradă. Când mergi pe autostradă eşti îndemnat să mergi dar să nu vezi nimic. Autostrada este pentru tâmpiţii care vor să ajungă foarte repede de la un punct la celălalt. Noi nu facem geometrie, noi călătorim. Găseşte-mi drumeaguri care să ne arate tot ceea ce este de văzut.
- Se vede că nu tu conduci, domnu' Ibrahim.
- Ascultă Momo, dacă vrei să nu vezi nimic, atunci ia avionul ca toată lumea.

- Opreşte maşina. Simţi? Miroase a fericire, e Grecia. Oamenii par nemişcaţi, se opresc să se uite după noi, respiră. Vezi tu, Momo, toată viaţa mea am muncit, dar am muncit încet, fără să mă grăbesc, nu voiam să fac profit, sau să văd cum defilează clienţii în prăvălie, nu. Lentoarea aceasta e secretul fericirii.

Cum ne-am apropiat de Istambul, domnul Ibrahim a devenit mai tăcut. Era emoţionat.
- În curând vom ajunge la marea mea de baştină.
În fiecare zi voia să mergem tot mai încet. Voia să savureze peisajul. Îi era şi teamă.
Ne-am oprit într-un sat de munte.
- Sunt fericit, Momo. Eşti cu mine şi ştiu ce scrie în Coranul meu. Acum vreau să te duc să dansezi. Trebuie. Neapărat. "Inima omului este ca o pasăre închisă în colivia trupului." Când dansezi, inima cântă asemenea păsării care doreşte să se confunde cu Dumnezeu. Vino, mergem la tekke. Tekke este o mănăstire. Momo, descalţă-te. Şi acolo, pentru prima oară, am văzut nişte bărbaţi învârtindu-se. Dervişii erau îmbrăcaţi cu nişte rochii de culoare deschisă, grele, suple. Se auzea o tobă. Şi atunci călugării se transformau în titirez.
- Vezi, Momo! Se învârtesc în jurul inimi lor, care este locul prezenţei lui Dumnezeu, e ca o rugăciune. Pierd toate reperele terestre, această greutate pe care o numim echilibru, se transformă în torţe, care ard într-o vâlvătaie.

- Te mişti prea mult, Momo. Dacă vrei să ai prieteni trebuie să nu te mişti.

- Domnule Ibrahim, ţi se pare că sunt frumos?
- Eşti foarte frumos, Momo.
- Nu asta vreau să spun. Crezi că voi fi suficient de frumos să plac fetelor... fără să plătesc?
- Peste câţiva ani o să vrea ele să plătească pentru tine!
... Pentru un bărbat normal, vreau să spun un bărbat ca tine şi ca mine - nu ca Alain Delon sau Marlon Brando, nu -, frumuseţea este cea pe care o descoperi într-o femeie.

- Momo, ne-a fost dată o scară ca să evadăm. Omul a fost mai întâi mineral, apoi vegetal, apoi animal - nu poate uita că este animal, adesea este ispitit ca să devină animal -, apoi a fost om înzestrat cu o conştiinţă, raţiune, credinţă. Îţi imaginezi drumul de la stadiul de pulbere până azi? Iar mai târziu, când îţi vei depăşi condiţia de om, vei deveni un înger. S-a terminat cu legătura ta cu pământul. Când dansezi, ai intuiţia acestei stări.

Apoi a sosit ziua de neuitat în care domnul Ibrahim m-a anunţat că urma să ajungem la marea lui de baştină. Era emoţionat ca un puşti. A vrut să meargă singur înainte şi, ca să mă poată repera,  mi-a cerut să îl aştept sub un măslin.
... Maşina se izbise de un zid. Era foarte slăbit. M-am aruncat la pieptul lui. A deschis ochii şi a zâmbit.
- Momo, călătoria se încheie aici.
- Nu, nu am ajuns încă la marea de unde vii.
- Ba da, eu am ajuns. Toate braţele fluviului se varsă în aceeaşi mare. Marea unică.
Şi atunci s-a întâmplat fără voia mea: am început să plâng...
-Momo, tu te plângi pe tine, nu pe mine. Eu am trăit bine. Am îmbătrânit. Am avut o soţie care a murit de mult, dar pe care o iubesc la fel ca-n tinereţe. Am avut un prieten, Abdullah, pe care să-l saluţi în locul meu. Mica mea băcănie mergea bine. Rue Bleue este o stradă drăguţă, chiar dacă este albastră doar cu numele. Şi apoi ai apărut tu.
A închis încet ochii.
- Domnu' Ibrahim!
- Şşşş... Nu te îngrijora. Nu mor, Momo, merg să întâlnesc necuprinsul.
Asta a fost tot.

Domnul Abdullah era un domn Ibrahim, plin de vorbe alese, de poeme ştiute pe dinafară, un domn Ibrahim care ar fi petrecut mai multă vreme să citească decât să stea în faţa casei de marcat. În orele în care ne învârteam în mănăstiri, el numea asta dansul alchimiei, dansul care transformă arama în aur. Cita deseori din Rumi. Spunea:
Aurul nu are nevoie de piatra filozofală, însă arama da.
Fii mai bun.
Omoară ceea ce este viu: trupul tău.
Adu la viaţă ceea ce este mort: inima ta.
Ascunde ceea ce este prezent: lumea de aici.
Cheamă ceea ce este absent: lumea vieţii viitoare.
Distruge ceea ce există: pasiunea.
Crează ceea ce nu există: intenţia.

fragmente din cartea Domnul Ibrahim şi florile din Coran - Eric-Emmanuel Schmitt

miercuri, 10 octombrie 2018

Copil frumos!

Copil frumos, te-aș ține-ascuns
în locul unde n-au pătruns
nici răutatea, nici mânia,
în locul unde e stăpână bucuria.
Și ți-aș păstra desțelenită
grădina vieții, și-nflorită,
ca un surâs să fie fiecare floare,
pe chipul tău să râdă lumina de la soare.
Și ți-aș așterne dragoste în cale,
din suflet aș lăsa să scuture petale,
ca să nu simți nici pietre ascuțite și nici spini,
să nu te rătăcești prin mărăcini.
Vise înalte ți-aș păzi în palmă,
iar zborurilor tale le-aș ține vremea calmă,
și timpul l-aș supune și l-aș îmblânzi,
l-aș pune în clepsidră și ți l-aș dărui.
Dar nu știu cum să fac acestea toate,
nu era scris în nicio carte,
și nu cred că a fost vreun înțelept
care știa ceva și a păstrat secret.
Și-atunci tot ce rămâne e să îți dau povețe,
să te învăț că lumea are multe fețe,
să îți arăt cum sufletul se oțelește,
dar dragostea din el e cea care te crește.
Să-ți spun că din durere iei putere,
că pentru a clădi un vis de multe ori se cere
să lași bucăți de suflet să se sfâșie din tine;
dar să nu-ți pară rău când tot ce faci e bine!
Să nu uiți idealuri chiar dacă ți se pare
că s-au pierdut cândva în neagră depărtare!
Oricât de întuneric, mai sunt câteva stele;
să cauți mereu zborul și să ajungi la ele!
De cazi, să te ridici mai sus
și să răsari chiar dacă soarele-a apus!
Dacă pierzi astăzi, poți învinge mâine;
să nu-ți vinzi inima pe-un colț de pâine!
Să nu uiți niciodată să fii bun și drept,
să nu te pleci, dar să fii înțelept!
Și vieții să-i surâzi, să știi cum să te bucuri
de împliniri înalte și de mărunte lucruri!
Iar la sfârșit, când scazi și când aduni,
când timpul ce-ți rămâne e cât să-l ții în pumni,
să-ți fie gândul liniștit și inima senină
că ai trăit frumos și viața ți-a fost plină.
un poem de Carmen Pricop

marți, 28 august 2018

Dragă Doamne-Doamne,

- Ce-ar fi să-i scrii lui Dumnezeu, Oscar?
- Și de ce să-i scriu lui Dumnezeu?
- Nu te-ai mai simți atât de singur.
- Nu m-aș mai simți singur cu cineva care nici nu există?
- Fă-l să existe.
- De fiecare dată când o să crezi în el, o să existe un pic mai mult. Și, dacă insiști, o să ajungă să existe de tot. Și-atunci o să te ajute.
- Și ce să-i scriu?
- Spune-i ce gândești. Gânduri pe care nu le mai spui nimănui, care te apasă, îți rămân în minte și-ți îngreuiază sufletul, te blochează, iau locul ideilor noi și te fac să putrezești. Dacă nu vorbești cu nimeni, o să devii un depozit de gânduri vechi și împuțite.
- OK.
- Și să știi, lui Dumnezeu poți să-i ceri ceva în fiecare zi. Dar atenție! Câte un singur lucru.
- Dumnezeu ăsta al tău nu-i bun de nimic, Tanti Roz. Aladin putea să-i ceară duhului din lampa fermecată trei lucruri.
- O dorință pe zi e mai bine decât trei toată viața, nu?
- OK. Atunci pot să-i comand orice? Jucării, bomboane, o mașină...
- Nu, Oscar. Dumnezeu nu e Moș Crăciun. Nu poți să-i ceri decât lucruri care țin de suflet.


- Dă-mi un pupic.
Asta cu pupicii chiar e o treabă de fete, un fel de nevoie pe care-o simt ele mereu. Peggy mi-a întins obrazul și trebuie să recunosc că și mie mi-a plăcut mult când am pupat-o.
- Noapte bună, Peggy.
- Noapte bună, Oscar.

...de fapt, fiecare ne gândeam de mult la celălalt.
- Ce faci acum, Oscar?
- Dar tu, Peggy?
E incredibil câte avem în comun, aceleași idei, aceleași întrebări.
- Vrei să dormi cu mine?
Fetele astea sunt ceva de speriat. Mie mi-ar fi luat ore, poate săptămâni, poate luni întregi să scot pe gură o frază ca asta, întâi s-o rumeg bine în minte, și-abia apoi s-o spun cu voce tare. Și ea mi-o trântește cât se poate de firesc, de simplu.
- OK.
M-am băgat în patul ei. Stăteam puțin cam înghesuiți, dar a fost o noapte extraordinară.


- Cele mai interesante întrebări rămân întrebări. Și conțin în ele un mister. La fiecare răspuns trebuie să adaugi un "poate". Numai întrebările fără interes au răspunsuri definitive.


- Dragă Doamne-Doamne, m-am prins că veniseși. Și că-mi explicai secretul tău: privește lumea în fiecare zi de parcă ai privi-o pentru prima dată.
Și-atunci, ți-am urmat cuminte sfatul. Pentru prima dată. Contemplam lumina, culorile, copacii, păsările, animalele. Simțeam cum aerul îmi umple nările și mă ajută să respir. Auzeam vocile care răsunau pe coridor ca-n turla unei catedrale. Simțeam că trăiesc. Și mă înfioram de bucurie. De fericirea de a exista. Minunat.
Îți mulțumesc, Doamne-Doamne, c-ai făcut asta pentru mine. Mi se părea că mă ții de mână și că mă duci în miezul misterului, ca să-l contemplu. Îți mulțumesc.

- Dragă Doamne-Doamne, am încercat să le explic părinților mei ce-i viața, un cadou foarte tare. La început, supraestimăm cadoul ăsta: credem c-am primit viața veșnică. După aceea îl subestimăm, ni se pare urât, prea scurt, mai c-am fi gata să-l aruncăm. În sfârșit, ne dăm seama că de fapt n-am primit-o cadou, ci doar cu împrumut. Și-atunci încercăm s-o merităm. Eu care am o sută de ani, știu despre ce vorbesc. Cu cât îmbătrânești, cu atât trebuie să dai dovadă de bun-gust ca să apreciezi viața. Trebuie să devii un rafinat, un artist.

fragmente din romanul Oscar și Tanti Roz - Eric-Emmanuel Schmitt

luni, 13 august 2018

Sinceritate


– Știi, spune un bărbat – acum sunt cu cinci femei în același timp. M-am săturat de această situație, dar nu pot s-o aleg doar pe una. Cum să le elimin pe celelalte?
– Prin sinceritate, – îl sfătuiește prietenul.
– Și cum să fac asta?

– Foarte simplu: simte-te complet liber și spune-i fiecărei femei totul despre celelalte.
– Și cum mă va ajuta acest lucru?
– Tu încearcă.
Următoarea lor întâlnire după șase luni:
– Ai ținut cont de sfatul meu?
– Da. Bun sfat. Mulțumesc. Când am devenit sincer, două dintre femeile mele au refuzat imediat să se întâlnească cu mine. Au mai rămas trei. Apoi a început cel mai interesant lucru. Am aflat foarte repede că nu pot fi la fel de sincer cu toate. Uneia îi puteam spune totul, celeilalte adevărul doar pe jumătate, iar celei de-a treia nu-i puteam spune nimic. În același timp, despre una puteam spune totul, dar despre cealaltă nu puteam spune nimic. În final am aflat că unei femei îi pot spune totul, dar despre ea nu-mi doream să vorbesc cu nimeni.
– Ea este cea care a rămas? – l-a întrebat prietenul.
– Exact. Interesant, această metodă simplă funcționează atât de bine
– Funcționează pentru că sinceritatea este un indicator al sentimentelor, funcționează în toate sferele vieții. Eu întotdeauna mă despart de cel cu care nu pot fi sincer și rămân legat de cel despre care nu pot vorbi.

sâmbătă, 28 iulie 2018

Niște copaci

Toate locurile au câte o poveste... știută sau mai puțin știută. Despre Turda, cred că majoritatea vor spune Salina Turda, punct de atracție turistică ce își merită pe deplin recunoașterea în plan internațional, sau Cheile Turzii și acestea senzaționale, atât privite din depărtare cât și traversate la pas. Mai sunt și alte obiective interesante de vizitat în Turda şi mi-am propus să fac asta cât mai curând.

Ce m-a impresionat în Turda este un parc cu castani aflat la ieșirea din oraș înspre Cluj. Îl remarci atât dacă treci orașul prin centru cât și dacă alegi varianta scurtă pentru o mai mare rapiditate în trafic. Parcul acesta a prins culoare foarte recent. Cel mai probabil, niște tineri cu imaginație au vopsit trunchiurile copacilor, dând un plus de viață unui spațiu de relaxare convențional. Am avut un moment de relaxare și încântare plimbându-mă prin acest parc. Fiecare copac-culoare îți transmite ceva, depinde în care te regăsești cel mai bine. Eu m-am găsit câte puțin în fiecare dintre ei, în culorile cu lumini și umbre de pe trunchiurile lor. 

Cum ar fi ca tot mai multe parcuri să fie astfel însuflețite?! Mie mi-ar plăcea! Pentru că fiecare culoare ne influențează într-un fel sau altul starea de spirit. Trăim înconjurați de culori, depinde de noi să le armonizăm! Fiecare avem un simț cromatic care ne definește ca oameni, ne individualizează și vorbește despre noi... 

Dintre toţi copacii de acolo, mi-am ales unul, ultimul din succesiunea de fotografii de mai jos, cel vopsit în turcoaz...





    








vineri, 13 iulie 2018

Cea mai frumoasă femeie din lume


Despre această "operă de artă" mi-am tot propus să scriu. O văd frecvent, se află undeva, puțin înainte de intrarea în Tg. Mureș din direcţia Alba-Cluj, în localitatea Ungheni, Mureș.

În imaginația multora, bănuiesc, este exprimarea "poetică" a sentimentului de iubire a unui bărbat foarte, foarte îndrăgostit...

În imaginația mea, văd în acest "mesaj" un moment de sinceritate al unei femei în întâlnirea cu ea însăși! De ce nu?! Cred că asta se întâmplă, la un moment dat, în viața fiecărei femei, undeva pe la maturitate, când ea se înțelege şi se acceptă, cu toate alegerile făcute până în momentul acestei "reflecții". În acest moment, ea știe foarte bine ce-și dorește și decide că va merge mai departe prin viață, cum altfel decât "frumos", pentru că nu anii din viața ei sunt acum importanți, ci viața din anii ei!

Sharon Stone a spus ceva foarte frumos, cumva o altă exprimare a ideii de mai sus: "Nu simt nevoia să-mi ascund vârsta. Nu vreau decât să fiu o femeie care arată, la vârsta ei, cât de bine este cu putință." 

Femeie, fii conștientă de frumusețea ta interioară pentru că asta se reflectă în exterior! Strălucirea din ochii tăi este un motiv care atrage priviri și naște zâmbete! Iar cine ajunge să-ți cunoască și sufletul... aș putea spune... a cunoscut ... cea mai frumoasă femeie din lume...

joi, 28 iunie 2018

Dans lent

Ai privit vreodată copiii
într-o "învârtitoare"?
Ai ascultat zgomotul ploii
când cade pe pământ?
Ai urmărit vreodată zborul neregulat
al unui fluture?
Ai observat apusul soarelui?
Ai face bine să încetineşti.
Nu dansa aşa de repede.
Timpul e scurt.
Muzica nu durează mult.

Îţi trece fiecare zi în zbor?
Când zici "Cum te simţi?", "Ce mai faci?"
Asculţi răspunsul?
Când ziua se sfârşeşte,
te întinzi în pat,
cu sute de întrebări succesive
ce îţi trec prin cap?
Ai face bine să încetineşti.
Nu dansa aşa de repede.
Timpul este scurt.
Muzica nu durează mult.

I-ai spus vreodată copilului tău,
O să facem mâine asta?
Fără să-ţi dai seama de dezamăgirea lui,
pentru că erai grăbit/ă?
Ai pierdut legătura cu o prietenie bună
ce apoi a încetat
pentru că tu nu aveai niciodată timp
Să suni şi să spui "Bună"?
Ai face bine să încetineşti.
Nu dansa aşa de repede.
Timpul este scurt.
Muzica nu durează mult.

Când alergi aşa de repede pentru a ajunge undeva,
pierzi jumătate din plăcerea de a merge.
Când eşti preocupat/ă şi alergi toată ziua,
este ca şi un cadou niciodată deschis... Aruncat.
Viaţa nu este o cursă.
Să o iei mai încet...
Ascultă muzica
Înainte să se termine cântecul.




















poezia am găsit-o întâmplător în cutia mea cu "nimicuri frumoase"... autor: Clara Moşescu
roza este o amintire dragă de la o fostă colegă, Diana O.

duminică, 6 mai 2018

Tenisul, o mare iubire...

    Pe malul Someșului se scriu povești...

    O Lebădă Neagră - ca simbol al prețului celebrității

    2 bilete... - unul Special pentru Mama Mea ...

    Prima zi de meci - două jocuri foarte frumoase

    Fetele noastre frumoase




                 
    Echipa României - Florin, Simona, Sorana, Irina și Mihaela


    Hai, România!

    O festivitate de deschidere memorabilă


    Acolo sus, în zona cartoanelor albastre... 
    două locuri... ale noastre...

    FedCup România-Elveția începe cu meciul Simonei



    În game-ul acesta, punctul pentru 4 - 0, liniște totală... 
    cineva strigă din sală: "Hai, Simona!" (era... Mama)

    ... Simona plină de avânt...

    ... câștigă game-ul 4... (parcă ar fi auzit-o 
    pe Mama cum o încurajase înainte 
    să înceapă punctul)

    și câștigă și meciul! Bravo, Simona!




    Al doi-lea meci, și acesta la fel de frumos...


    meci câștigat de Irina. Bravo, Irina!

    Românii susțin echipa României.

    Finalul celei de-a doua zile, pare la fel de spectaculos 
    ca și festivitatea de deschidere... din păcate, biletele 
    noastre au fost doar pentru prima zi a competiției...


    Echipa României învinge Elveția cu 3 - 1 și se califică 
    în Grupa Mondială a FedCup. Bravo fetelor!

    "Florin Segărceanu alături de Martina Hingis, 
    Patty Schnyder și Timea Bacsinszky. Și asta la Cluj, 
    unde 9.000 de oameni au avut parte de un spectacol 
    sportiv de ținută și de un show unic probabil 
    în lumea tenisului." - spune Ovidiu Blag pe pagina sa 
    de Facebook, de unde am și preluat fotografia de mai jos

    Tenisul este ... despre...

   parte din fotografii au fost preluate de pe paginile de Facebook - România Fed Cup Team și Ovidiu Blag

duminică, 8 aprilie 2018

Zborul pescărușului

Cei mai mulți pescăruși nu caută să învețe decât elementele de bază ale zborului - cum să ajungă de pe mal până la hrană și înapoi. Pentru cei mai mulți pescăruși, nu zborul contează, ci hrana. Dar pentru acest pescăruș zborul era totul, nu hrana. Mai mult decât orice pe lume, Pescărușului Jonathan Livingston îi plăcea să zboare.

Întuneric! Pescărușii nu zboară niciodată pe întuneric!

În ziua aceea, nu și-a pierdut vremea în conversații cu alți pescăruși, ci a zburat fără întrerupere până după apusul soarelui. A descoperit lupingul, tonoul lent, tonoul strâns, vria inversă, buntul pescărușului, roata.

Viața are o altă semnificație acum! În locul zborului nostru istovitor până la bărcile de pescari și înapoi, iată adevărata noimă a vieții! Ne putem ridica noi înșine din ignoranță, putem deveni noi înșine ființe ale perfecțiunii, inteligenței și talentului. Putem fi liberi! Putem să explorăm! Zborul!

Când ateriză, pescărușii erau adunați în Consiliu; parcă se adunaseră mai demult. De fapt, așteptau.
- Pescărușul Jonathan Livingston! În Centru!
Cuvintele Bătrânului vibrau de o adâncă solemnitate. În centru însemna fie ocară, fie onoare. Când se alegeau cei mai importanți conducători ai pescărușilor, aceștia erau chemați în Centru pentru Onoare. Cu siguranță, se gândi el, Breackfast Flock a urmărit Recordul meu de azi-dimineață! Dar eu nu am nevoie de onoruri. Nu vreau să fiu conducător. Vreau doar să le împărtășesc experiența mea, să le arăt orizonturile care ni se deschid nouă, pescărușilor. Păși în față.
- Pescăruș Jonathan Livingston, spuse Bătrânul, în Centru pentru Ocară, în văzul tuturor pescărușilor. - ... pentru cumplita sa nesăbuință, intona vocea solemnă, pentru violarea demnității și tradițiilor neamului pescărușilor...
A fi chemat în centru pentru ocară însemna alungarea din obște și exilarea pe Stâncile Îndepărtate.
- ... într-o zi, Pescăruș Jonathan Livingston, vei înțelege că orice nesăbuință e fără rost. Viața este necunoscutul și incognoscibilul; noi am fost aduși pe lume ca să mâncăm  și să supraviețuim cât mai mult.
Un pescăruș n-are dreptul să replice în fața Consiliului, dar vocea lui Jonathan se auzi:
- Nesăbuință? Fraților! Strigă el. Oare un pescăruș care descoperă și urmează un sens în viață, un țel mai înalt, este nesăbuit? Mii de ani ne-am zbătut să obținem pește; acum rațiunea vieții noastre e alta - să ne desăvârșim, să explorăm, să fim liberi! Mai dați-mi o șansă, lăsați-mă să vă arăt ce am descoperit...
Stolul era parcă de piatră.
- Frăția noastră a încetat! au intonat pescărușii într-un singur glas și, astupându-și solemn urechile, i-au întors spatele.

Pescărușul Jonathan și-a petrecut restul zilelor singur, zburând dincolo de Stâncile Îndepărtate. Singura lui suferință nu era singurătatea, ci faptul că ceilalți pescăruși nu voiau să creadă în strălucirea zborului care-i aștepta; nu voiau  să deschidă ochii și să vadă.

În fiecare zi se desăvârșea mai mult. Deprinsese, de pildă, că picajul aerodinamic de mare iuțeală îl făcea să ajungă la peștele rar și gustos care se găsea în bancuri, la zece picioare adâncime: nu mai avea nevoie de pescari și de resturile de pâine pentru a supraviețui. Deprinsese să doarmă în văzduh, plutind noaptea pe vântul care bătea dinspre țărm, acoperind o sută de mile de la apusul până la răsăritul soarelui. Grație aceluiași control interior, zbura prin pâcla deasă a mării și se ridica deasupra ei spre zările clare, orbitoare... în timp ce toți ceilalți pescăruși adăstau pe Pământ, umiliți de ceață și ploaie. Deprinsese să înainteze mult peste uscat, călare pe vântul puternic, și să se hrănească acolo cu insecte delicate.

Ceea ce visase cândva pentru Stol câștiga acum doar pentru el; își desăvârșea zborul și nu regreta prețul pe care-l plătise. Pescărușul Jonathan descoperea că pescărușii trăiesc atât de puțin din cauza plictiselii, fricii și mâniei, că, odată alungate acestea din minte, viața lui urma să fie lungă și frumoasă.

Iată și paradisul, se gândea el și zâmbea. Nu prea se cuvine să critici paradisul tocmai când te îndrepți spre el. Pe măsură ce se-nălța de la Pământ, pe deasupra norilor, vedea cum propriul său trup începea să strălucească. Era tot un trup de pescăruș, dar care începea acum  să zboare mult mai bine ca-nainte. Penele i se făcuseră albe și strălucitoare, iar aripile-i erau netede și fără cusur, ca niște foi de argint șlefuit.
Plutea deasupra mării, spre un țărm crestat. Priveliști noi, gânduri noi, întrebări noi. De ce atât de puțini pescăruși? Paradisul ar trebui să fie înțesat de pescăruși. Și oare de ce sunt atât de obosit, dintr-o dată?! În Paradis pescărușii n-ar trebui să se simtă obosiți și nici să doarmă niciodată.
În zilele următoare, Jonathan a văzut că și acolo avea de învățat la fel de multe lucruri despre zbor ca și în lumea pe care o lăsase în urmă. Cu o deosebire. Aici, pescărușii gândeau ca și el. Pentru fiecare dintre ei, cel mai important lucru în viață era să năzuiască să se atingă desăvârșirea  în ceea ce le plăcea mai mult: zborul.

- Unde sunt ceilalți, Sullivan? De ce nu suntem mai mulți aici? Acolo de unde am venit, erau mii și mii de pescăruși.
- Singurul răspuns pe care ți-l pot da, Jonathan, este că păsări ca tine sunt una la un milion. Cei mai mulți dintre noi au atins foarte greu acest prag. Noi am trecut dintr-o lume într-alta și, deși aceasta nu se deosebea cu nimic de prima, uitam imediat de unde am venit, ne era indiferent încotro mergem, trăim clipa. Bănuiești prin câte vieți am trecut până să ne dăm seama că viața înseamnă mai mult decât hrană, luptă și putere în Stol? O mie de vieți, Jon, zece mii! Și apoi, încă o sută de vieți până am început să ne dăm seama că există perfecțiune, și încă o sută până ne-am dat seama că scopul nostru în viață este să atingem acea desăvârșire și s-o dezvăluim celorlalți.

- Dacă vrei, putem începe să învățăm cum să învingem timpul, spuse Chiang, până vei ajunge să zbori în trecut și viitor. Atunci vei fi în stare să înveți lucrul cel mai greu, cel mai serios și cel mai plăcut. Vei fi în stare să pornești în sus și să cunoști ce înseamnă bunătatea și dragostea.

Dar a venit și ziua când Chiang dispăru. Vorbise liniștit cu ei, îndemnându-i să nu renunțe la învățătură, la exercițiu, la efortul de a înțelege cât mai mult din principiul invizibil, dar perfect al vieții. Apoi, în timp ce vorbea, penele i se făcură treptat atât de strălucitoare, că nici un pescăruș nu putu să-l mai privească.
- Jonathan, acestea i-au fost ultimele cuvinte, nu uita să te desăvârșești în iubire.

Zilele treceau și Jonathan își dădea seama că se gândea tot mai des la locul de unde venise, la Pământ. Dacă pe vremea când trăia acolo ar fi știut măcar o fărâmă din câte știa acum, viața ar fi avut o altă semnificație. Stătea pe nisip și se întreba dacă există vreun pescăruș, acolo, pe Pământ, care încearcă să evadeze din limitele sale, să vadă sensul zborului, dincolo de folosirea acestuia ca pe un simplu mijloc pentru a ciugului o firimitură dintr-o barcă de pescar. Și cu cât își exersa mai mult bunătatea, cu cât încerca mai mult să cunoască natura iubirii, cu atât mai mult dorea să se întoarcă pe Pământ. Pentru că, în ciuda trecutului său singuratic, Pescărușul Jonathan era sortit să fie dascăl. Își manifesta iubirea, împărtășind cunoștințele lui, oricărui pescăruș care dorea să cunoască adevărul.

Cu cât zbori mai sus, cu atât vezi mai departe.

Oare ce exersăm în fiecare zi? Dacă prietenia noastră depinde de spațiu și timp, atunci în ziua în care vom învinge în sfârșit spațiul și timpul ne vom fi distrus și propria noastră frăție. Dacă învingem spațiul, rămânem numai cu Aici. Dacă învingem timpul rămânem numai cu Acum. Și, între Aici și Acum, oare nu crezi că ne-am putea vedea din când în când unul pe altul?

- Întregul vostru trup, de la o aripă la alta, le spunea altă dată Jonathan, nu este altceva decât gândul vostru, într-o formă vizibilă. Dacă spargeți lanțurile  în care vă este ferecat trupul...
- Suntem liberi să mergem unde vrem și să fim ceea ce suntem.

Trupul nostru nu e altceva decât gândirea însăși!...

- Jonathan, îți amintești că mi-ai spus odată, demult, că cine își iubește stolul îndeajuns se întoarce la el și-l ajută să se desăvârșească?
- Da, sigur.
- Nu înțeleg cum poți iubi un cârd de păsări care tocmai au încercat să te ucidă.
- Dar, Fletcher, nu asta iubești la ei! Nu iubești ura și răutatea. Trebuie să te străduiești să vezi adevăratul pescăruș, partea bună din fiecare. Trebuie să-i ajuți și pe ei s-o vadă în ei înșiși. Asta înțeleg eu prin dragoste. E grozav când înțelegi asta.

- Sărmane Fletch, să nu crezi ce-ți spun ochii. Ei oglindesc numai piedicile. Privește cu gândul, descoperă ceea ce știi deja și vei vedea cum trebuie să zbori.

- Pentru început, spuse el apăsat, trebuie să înțelegeți că un pescăruș este ideea nelimitată a libertății, imaginea Marelui Pescăruș, iar întregul vostru trup de la o aripă la alta nu este decât gândul vostru însuși.

Un pescăruș care vrea să-și desăvârșească zborul nu cunoaște limite.

- Cum se numește miracolul vieții? Marele-Pescăruș-Jonathan-Fie-i-Numele-Sfânt a spus că zborul...
- Viața nu-i un miracol, Elev Oficial. E o mare plictiseală. Marele tău Pescăruș Jonathan e o poveste veche, un basm de adormit copiii, pe care-l ascultă cei care sunt atât de slabi, încât nu pot să facă față vieții așa cum este ea. Imaginează-ți numai: un pescăruș care să zboare cu două sute de mile pe oră! Am încercat, dar nu am putut să depășesc cincizeci, și asta în picaj, și fără control. Există legi ale zborului care nu pot fi depășite, și, dacă nu mă crezi, încearcă! Chiar crezi în adâncul sufletului tău că marele tău Pescăruș Jonathan a zburat cu două sute de mile pe oră?
- Chiar și mai mult, spuse Elevul Oficial cu deplină credință. Și i-a învățat și pe alții să o facă.
- Da, ăsta este basmul de care vorbeam. Arată-mi că poți să zbori atât de repede, și-ți voi da ascultare.

Imaginația este asemenea unui suflet străvechi, care se face auzit în sinea noastră. Ne vorbește despre o lume strălucitoare și despre bucuriile și tristețea, deznădejdea și triumful ființelor care o populează.
Poveștile nu ascultă de reguli și principii, ci se ivesc din misterul care ne alimentează imaginația.
Povestea știa ceea ce eu încercam să refuz: regulile și ritualul vor ucide încetul cu încetul libertatea de a trăi cum vrem. Timpul s-a scurs, aproape o jumătate de secol. Secolul XXI, încorsetat de autoritate și de ritual, poate să înăbușe libertatea. Nu înțelegi? Lumea va deveni mai sigură, dar nu mai liberă.


Pescărușul Jonathan Livingston - Richard Bach

luni, 12 martie 2018

Un mărţişor din inimioare



Despre desenul acesta vreau să-mi amintesc aşa:
"- Te iubesc, Mari! Acesta este mărţisorul meu pentru tine! Cea din mijloc eşti tu iar cei de lângă tine suntem eu şi David!"
Îi zic: "- Maria dragă, ce gene frumoase mi-ai făcut!", la care ea începe să retuşeze desenul şi zice: "- Îmi fac şi mie gene, ca să ştii că asta sunt eu, iar lui David i-am făcut ochi şi limbă!"


joi, 8 martie 2018

Orice femeie...

„Orice femeie…”

„Orice femeie ar trebui să aibă
Destui bani ca să se poată muta…
Să își închirieze un loc al ei, chiar dacă
Nu vrea să facă asta niciodată
Sau nu are nevoie…
Ceva perfect cu care să se îmbrace dacă un angajator sau
Iubitul visurilor ei i-ar spune că trebuie să se întâlnească într-o oră…
Orice femeie ar trebui să aibă
O tinerețe pe care va fi mulțumită să o lase în urmă…
Un trecut savuros, pe care să îl povestească
La bătrânețe…
Orice femeie ar trebui să aibă
Un set de șurubelnițe, o mașină de găurit și un sutien negru, din dantelă…
Un prieten care o face mereu să râdă
Și unul care o lasă să plângă…
Orice femeie ar trebui să aibă
O piesă bună de mobilier pe care nu a avut-o nimeni din familia ei…
Opt farfurii care să fie la fel,
Pahare de vin și o rețetă care îi va face
pe oaspeții ei să se simtă mândri…
Sentimentul de control asupa destinului său…
Orice femeie ar trebui să știe
Cum să se îndrăgostească fără să se piardă pe ea însăși,
Cum să renunțe la un job,
Să se despartă de un iubit
Și să își confrunte un prieten
Fără să ruineze prietenia.
Când să încerce mai mult…
Și când e timpul să plece…
Orice femeie ar trebui să știe
Că nu își poate schimba lungimea coapselor,
Lărgimea șoldurilor,
Sau natura părinților săi.
Că poate nu a avut o copilărie perfectă…
Dar acum, s-a sfârșit…
Orice femeie ar trebui să știe
Ceea ce ar face sau nu ar mai face pentru iubire…
Cum să trăiască în singurătate,
Chiar dacă nu-i place asta…
Orice femeie ar trebui să știe
În cine poate să aibă încredere,
Și în cine să nu aibă
Dar și de ce ar trebui să își asume responsabilitatea…
Orice femeie ar trebui să știe
Spre ce se îndreaptă…
Poate fi masa de la bucătăria unui prieten
Sau o cabană frumoasă din pădure…
Și când sufletul ei are nevoie de alinare…
Orice femeie ar trebui să știe
Ceea ce poate și ceea ce nu poate să îndeplinească într-o zi…
O lună…
Un an…”

(Pamela Redmond Satran)

sâmbătă, 24 februarie 2018

Lângă crucea părăsită


La o margine de codru, pe-o colină însorită
Lângă potecuța-ngustă, stă o cruce părăsită
Răstignit în patru cuie, prăfuit de ani și vreme
Stă Hristos uitat și singur, peste El timpul se cerne!

Doar un biet copil ce zilnic paște turma de mioare
Se oprește să se-nchine, și se-ntreabă cu mirare:
" - Cât mai poți să rabzi, Hristoase, cuiul și singurătatea,
Nu Ți-e frică de-ntuneric când se-așterne-n codru noaptea?

Nu Ți-e foame, nu Ți-e sete, n-ai pe nimeni lângă Tine,
Ești și Tu la fel de singur, ești orfan la fel ca mine?
Eu pasc turma de mioare ca să-mi dea un colț de pâine,
Cel ce e stăpân pe turmă... azi îmi dă... dar nu știu, mâine!

Ți-am adus un colț de pâine, e mai veche dar e bună
Sunt prea mic... nu pot ajunge, să-Ți dau jos acea cunună
Și să-Ți scot din frunte spinii, care pielea Ți-au străpuns
Cum să fac, că-s mic, Hristoase și n-ajung așa de sus?

Ți-am adus și apă rece, că Ți-o fi amar și sete
Ei Ți-au dat oțet și fiere, da' zic: Dumnezeu să-i ierte!
Că și astăzi trec grăbiți și nu vor să se oprească,
Chinul să Ți-l ușureze, setea să Ți-o ostoiască!

N-ai nici haină, n-ai nici cușmă, pentru când o fi mai rece
Dar îți las a mea cămașă, că nu știu când 'oi mai trece
N-am mai multe că aș vrea, să-Ți mai las să ai de schimb
Dar, ce văd? Sau mi se pare? Ai în jurul Tău un nimb?

Ooo... nu pot să cred Hristoase, că-ntinzi mâna către mine
Că nici cuiul nu mai poate, răstignit a Te mai ține!"
"- Drag copil, grăiește Domnul, Crucea mea n-ar mai fi grea,
Dacă ar veni cu toții, cu iubire lângă ea.

Și eu sunt Păstor la oi, mi-am dat viața pentru ele,
Multe au plecat din staul, eu le caut cu durere
Și le-aștept să se întoarcă, să le mân către pășune
Cu iubirea mea cea sfântă, eu le strig ca să se-adune!

Tu ești mic, da-n suflet mare și bogat cum alții nu-s
C-ai întins un colț de pâine și-ai dat apă lui Iisus
Și-ți voi da, când va fi vremea, apă vie și merinde
Viață veșnică și Raiul, pentru dragostea-ți fierbinte!"

Și i-a pus Hristos pe creștet, mâna Sa cu răni de cui,
Și-a mâncat din pâinea tare, pusă înaintea Lui
Bine-cuvântând orfanul și gustând din apa rece,
S-a urcat din nou pe Cruce, pentru cei ce vor mai trece!

Eliana Popa