Dance with the wolves

Maidanezul dalmaţian

În urmă cu 20 de ani, bunicul a adus acasă un căţeluş negru ca tuciul, pe care l-am botezat, după culoarea blăniţei, Negro. Mi-l amintesc şi acum cât era de jucăuş, cum sărea pe banca din curte şi cum îi era frică să mai coboare.

Căţelul acesta s-a ataşat foarte mult de noi şi de bunicu' mai ales. Când s-a stins el, am înţeles legătura puternică dintre om şi câine. La o lună după ce s-a dus bunicu', s-a dus şi Negro.

De atunci n-am mai avut câine la casă.

Insă, de câteva săptămâni, s-a întâmplat să ies din bloc şi să aud plâns de căţeluşi. Într-un geamantan, lângă bloc, cineva a părăsit 9 pui de câine. Unul dintre ei mi-a plăcut la nebunie, alb cu pete negre, un dalmaţian de maidan. L-am luat şi l-am dus la buni. Îl cheamă Codiţă. E tare drăgălaş, se gudură pe lângă noi, dar şi face pe nebunul, a prins deja să muşte şi buni i-a făcut o jordiţă cu care îl mai pune cu botul pe labe.

Mi-e teamă la gândul că va creşte şi tot ghemotocul acesta de căţeluş se va transforma într-un căţel adevărat, stăpân pe curtea de la ţară. Codiţă va fi un privilegiat, nu va cunoaşte lanţul, va zburda prin curte şi ne vom bucura de voioşia lui.

Ne cunoaştem

Ne cunoaştem,
Ne-am întâlnit într-o zi
Pe pământ,
Eu mergeam pe o parte a lui
Tu pe cealaltă.

Tu erai aşa şi pe dincolo,
O, erai ca toate femeile,
Uite că ţi-am reţinut
Chipul.

Eu m-am emoţionat
Şi ţi-am spus ceva cu mâna pe inimă,
Dar n-ai avut cum să m-auzi.

Pentru că între noi treceau întruna maşini
Şi ape şi mai ales munţi,
Şi tot globul.

M-ai privit în ochi
Dar ce să vezi?
În emisfera mea
Tocmai se făcuse noapte.

Ai întins mâna: ai dat de un nor.
Eu am cuprins de umeri o frunză.

de Marin Sorescu

Mădălina - Fata cu părul de foc

Cât de multe lucruri pierdem!

Washinghton DC, o staţie de metrou într-o dimineaţă friguroasă de ianuarie...Violonistul a cântat şase piese de Bach timp de 45 de minute, interval în care aproape 2000 de oameni au trecut prin staţie, majoritatea în drumul lor spre locul de muncă.
După 3 minute, un bărbat de vârstă mijlocie observă existenţa muzicianului. Încetineşte şi se opreşte pentru câteva secunde înainte de a-şi relua grăbit drumul.
După 4 minute, violonistul primeşte primul dolar de la o femeie care îl aruncă fără a se opri din mers.
După 6 minute, un tânar se opreşte şi îl ascultă, sprijinindu-se de un perete. Mai apoi se uită la ceas şi îşi reia mersul.
După 10 minute, un copil de 3 ani se opreşte să asculte muzica, dar este tras repede de mama grăbită. În cele din urmă mama insistă şi baieţelul îşi continuă drumul, întorcându-şi neîncetat capul spre violonist. Acelaşi lucru se petrece şi cu alţi copii, dar fiecare părinte, fără excepţie, îşi forţează copilul să meargă mai departe.
După 45 de minute doar 6 oameni se opresc şi îl ascultă pentru puţină vreme. Aproape 20 îi dau bani, dar fără a se opri. Violonistul strânge 32 de dolari. În cele din urmă o tânără îl recunoaşte...
De fapt violonistul este Joshua Bell, unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii. În cele 45 de minute, el a cântat una dintre cele mai complexe piese scrise vreodată, la o vioară ce valorează 3,5 milioane de dolari. Cu numai două zile în urmă, acelaşi Joshua Bell a cântat cu casa închisă la Boston, preţul unui bilet fiind în medie de 100 de dolari.Aceasta este o poveste adevărată. I-a adus premiul Pulitzer ziaristului de la Washinghton Post care a făcut acest experiment sociologic, urmărind percepţia, gustul şi priorităţile oamenilor.Apare firesc întrebarea : dacă nu reuşim, măcar pentru o clipă, aprecia frumuseţea uneia dintre cele mai de seamă muzici scrise vreodată, în interpretarea unuia dintre cei mai mari muzicieni, la unul dintre cele mai minunate instrumente... CÂTE MULTE ALTE LUCRURI PIERDEM?

Dance me to the end of love