Se afișează postările cu eticheta poezie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta poezie. Afișați toate postările

miercuri, 10 octombrie 2018

Copil frumos!

Copil frumos, te-aș ține-ascuns
în locul unde n-au pătruns
nici răutatea, nici mânia,
în locul unde e stăpână bucuria.
Și ți-aș păstra desțelenită
grădina vieții, și-nflorită,
ca un surâs să fie fiecare floare,
pe chipul tău să râdă lumina de la soare.
Și ți-aș așterne dragoste în cale,
din suflet aș lăsa să scuture petale,
ca să nu simți nici pietre ascuțite și nici spini,
să nu te rătăcești prin mărăcini.
Vise înalte ți-aș păzi în palmă,
iar zborurilor tale le-aș ține vremea calmă,
și timpul l-aș supune și l-aș îmblânzi,
l-aș pune în clepsidră și ți l-aș dărui.
Dar nu știu cum să fac acestea toate,
nu era scris în nicio carte,
și nu cred că a fost vreun înțelept
care știa ceva și a păstrat secret.
Și-atunci tot ce rămâne e să îți dau povețe,
să te învăț că lumea are multe fețe,
să îți arăt cum sufletul se oțelește,
dar dragostea din el e cea care te crește.
Să-ți spun că din durere iei putere,
că pentru a clădi un vis de multe ori se cere
să lași bucăți de suflet să se sfâșie din tine;
dar să nu-ți pară rău când tot ce faci e bine!
Să nu uiți idealuri chiar dacă ți se pare
că s-au pierdut cândva în neagră depărtare!
Oricât de întuneric, mai sunt câteva stele;
să cauți mereu zborul și să ajungi la ele!
De cazi, să te ridici mai sus
și să răsari chiar dacă soarele-a apus!
Dacă pierzi astăzi, poți învinge mâine;
să nu-ți vinzi inima pe-un colț de pâine!
Să nu uiți niciodată să fii bun și drept,
să nu te pleci, dar să fii înțelept!
Și vieții să-i surâzi, să știi cum să te bucuri
de împliniri înalte și de mărunte lucruri!
Iar la sfârșit, când scazi și când aduni,
când timpul ce-ți rămâne e cât să-l ții în pumni,
să-ți fie gândul liniștit și inima senină
că ai trăit frumos și viața ți-a fost plină.
un poem de Carmen Pricop

joi, 28 iunie 2018

Dans lent

Ai privit vreodată copiii
într-o "învârtitoare"?
Ai ascultat zgomotul ploii
când cade pe pământ?
Ai urmărit vreodată zborul neregulat
al unui fluture?
Ai observat apusul soarelui?
Ai face bine să încetineşti.
Nu dansa aşa de repede.
Timpul e scurt.
Muzica nu durează mult.

Îţi trece fiecare zi în zbor?
Când zici "Cum te simţi?", "Ce mai faci?"
Asculţi răspunsul?
Când ziua se sfârşeşte,
te întinzi în pat,
cu sute de întrebări succesive
ce îţi trec prin cap?
Ai face bine să încetineşti.
Nu dansa aşa de repede.
Timpul este scurt.
Muzica nu durează mult.

I-ai spus vreodată copilului tău,
O să facem mâine asta?
Fără să-ţi dai seama de dezamăgirea lui,
pentru că erai grăbit/ă?
Ai pierdut legătura cu o prietenie bună
ce apoi a încetat
pentru că tu nu aveai niciodată timp
Să suni şi să spui "Bună"?
Ai face bine să încetineşti.
Nu dansa aşa de repede.
Timpul este scurt.
Muzica nu durează mult.

Când alergi aşa de repede pentru a ajunge undeva,
pierzi jumătate din plăcerea de a merge.
Când eşti preocupat/ă şi alergi toată ziua,
este ca şi un cadou niciodată deschis... Aruncat.
Viaţa nu este o cursă.
Să o iei mai încet...
Ascultă muzica
Înainte să se termine cântecul.




















poezia am găsit-o întâmplător în cutia mea cu "nimicuri frumoase"... autor: Clara Moşescu
roza este o amintire dragă de la o fostă colegă, Diana O.

joi, 8 martie 2018

Orice femeie...

„Orice femeie…”

„Orice femeie ar trebui să aibă
Destui bani ca să se poată muta…
Să își închirieze un loc al ei, chiar dacă
Nu vrea să facă asta niciodată
Sau nu are nevoie…
Ceva perfect cu care să se îmbrace dacă un angajator sau
Iubitul visurilor ei i-ar spune că trebuie să se întâlnească într-o oră…
Orice femeie ar trebui să aibă
O tinerețe pe care va fi mulțumită să o lase în urmă…
Un trecut savuros, pe care să îl povestească
La bătrânețe…
Orice femeie ar trebui să aibă
Un set de șurubelnițe, o mașină de găurit și un sutien negru, din dantelă…
Un prieten care o face mereu să râdă
Și unul care o lasă să plângă…
Orice femeie ar trebui să aibă
O piesă bună de mobilier pe care nu a avut-o nimeni din familia ei…
Opt farfurii care să fie la fel,
Pahare de vin și o rețetă care îi va face
pe oaspeții ei să se simtă mândri…
Sentimentul de control asupa destinului său…
Orice femeie ar trebui să știe
Cum să se îndrăgostească fără să se piardă pe ea însăși,
Cum să renunțe la un job,
Să se despartă de un iubit
Și să își confrunte un prieten
Fără să ruineze prietenia.
Când să încerce mai mult…
Și când e timpul să plece…
Orice femeie ar trebui să știe
Că nu își poate schimba lungimea coapselor,
Lărgimea șoldurilor,
Sau natura părinților săi.
Că poate nu a avut o copilărie perfectă…
Dar acum, s-a sfârșit…
Orice femeie ar trebui să știe
Ceea ce ar face sau nu ar mai face pentru iubire…
Cum să trăiască în singurătate,
Chiar dacă nu-i place asta…
Orice femeie ar trebui să știe
În cine poate să aibă încredere,
Și în cine să nu aibă
Dar și de ce ar trebui să își asume responsabilitatea…
Orice femeie ar trebui să știe
Spre ce se îndreaptă…
Poate fi masa de la bucătăria unui prieten
Sau o cabană frumoasă din pădure…
Și când sufletul ei are nevoie de alinare…
Orice femeie ar trebui să știe
Ceea ce poate și ceea ce nu poate să îndeplinească într-o zi…
O lună…
Un an…”

(Pamela Redmond Satran)

sâmbătă, 24 februarie 2018

Lângă crucea părăsită


La o margine de codru, pe-o colină însorită
Lângă potecuța-ngustă, stă o cruce părăsită
Răstignit în patru cuie, prăfuit de ani și vreme
Stă Hristos uitat și singur, peste El timpul se cerne!

Doar un biet copil ce zilnic paște turma de mioare
Se oprește să se-nchine, și se-ntreabă cu mirare:
" - Cât mai poți să rabzi, Hristoase, cuiul și singurătatea,
Nu Ți-e frică de-ntuneric când se-așterne-n codru noaptea?

Nu Ți-e foame, nu Ți-e sete, n-ai pe nimeni lângă Tine,
Ești și Tu la fel de singur, ești orfan la fel ca mine?
Eu pasc turma de mioare ca să-mi dea un colț de pâine,
Cel ce e stăpân pe turmă... azi îmi dă... dar nu știu, mâine!

Ți-am adus un colț de pâine, e mai veche dar e bună
Sunt prea mic... nu pot ajunge, să-Ți dau jos acea cunună
Și să-Ți scot din frunte spinii, care pielea Ți-au străpuns
Cum să fac, că-s mic, Hristoase și n-ajung așa de sus?

Ți-am adus și apă rece, că Ți-o fi amar și sete
Ei Ți-au dat oțet și fiere, da' zic: Dumnezeu să-i ierte!
Că și astăzi trec grăbiți și nu vor să se oprească,
Chinul să Ți-l ușureze, setea să Ți-o ostoiască!

N-ai nici haină, n-ai nici cușmă, pentru când o fi mai rece
Dar îți las a mea cămașă, că nu știu când 'oi mai trece
N-am mai multe că aș vrea, să-Ți mai las să ai de schimb
Dar, ce văd? Sau mi se pare? Ai în jurul Tău un nimb?

Ooo... nu pot să cred Hristoase, că-ntinzi mâna către mine
Că nici cuiul nu mai poate, răstignit a Te mai ține!"
"- Drag copil, grăiește Domnul, Crucea mea n-ar mai fi grea,
Dacă ar veni cu toții, cu iubire lângă ea.

Și eu sunt Păstor la oi, mi-am dat viața pentru ele,
Multe au plecat din staul, eu le caut cu durere
Și le-aștept să se întoarcă, să le mân către pășune
Cu iubirea mea cea sfântă, eu le strig ca să se-adune!

Tu ești mic, da-n suflet mare și bogat cum alții nu-s
C-ai întins un colț de pâine și-ai dat apă lui Iisus
Și-ți voi da, când va fi vremea, apă vie și merinde
Viață veșnică și Raiul, pentru dragostea-ți fierbinte!"

Și i-a pus Hristos pe creștet, mâna Sa cu răni de cui,
Și-a mâncat din pâinea tare, pusă înaintea Lui
Bine-cuvântând orfanul și gustând din apa rece,
S-a urcat din nou pe Cruce, pentru cei ce vor mai trece!

Eliana Popa

vineri, 19 ianuarie 2018

Fu(l)gi



"Vei fugi vreodată după fulgi,
când fulgii vor fugi spre tine?
Să nu te învelești în puful lor,
vei fugi?... Când,
fără ca să știi...
că ai fugit,
fugând de fulgi,
nu ai să fugi de mine,
nici de tine...
nici de noi...
precum nici ei de noi...?
Noi ... fugim,
ei fug...
ei... ele... fug..."

Sursa: autor (ne)cunoscut

duminică, 31 decembrie 2017

Noaptea de Decemvrie














Pustie și albă e camera moartă...
Și focul sub vatră se stinge scrumit…
Poetul, alături, trăsnit stă de soartă
Cu nici o scânteie în ochiu-adormit…
Iar geniu-i mare e-aproape un mit…

Și nici o scânteie în ochiu-adormit.

Pustie şi albă e-ntinsa câmpie…
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit…
Sălbatică fiară, răstriştea-l sfâşie,
Şi luna-l priveşte cu ochi-oţelit…
E-n negura nopţii un alb monolit…


Şi luna-l priveşte cu ochi oţelit.
Nămeţii de umbră în juru-i s-adună…
Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună
Chiar alba odaie în noapte-a murit… –


Făptura de humă de mult a pierit.

E moartă odaia, și mort e poetul...
În zare, lupi groaznici s-aud, răgușit,
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbușit...
Iar crivățul țipă... - dar el, ce-a greșit?

Un haos, urgia se face cu-ncetul.
Urgia e mare şi-n gându-i ş-afară,
Şi luna e rece în el, şi pe cer…
Şi bezna lungeşte o straşnică gheară,
Şi lumile umbrei chiar fruntea i-o cer…


Şi luna e rece în el, şi pe cer.
Dar scrumul sub vatră, deodată, clipeşte…
Pe ziduri, aleargă albastre năluci…
O flacără vie pe coş izbucneşte,
Se urcă, palpită, trosneşte, vorbeşte…


“Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?”
Şi flacăra spune: “Aduc inspirarea…
Ascultă, şi cântă, şi tânăr refii…
În slava-nvierii îneacă oftarea…
Avut şi puternic emir, voi să fii.”
Şi flacăra spune: “Aduc inspirarea
Şi-n alba odaie aleargă vibrarea.


Răstriştea zăpezii de-afară, dispare…
Deasupră-i e aur, şi aur e-n zare,
Şi iată-l emirul oraşului rar…
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul pârâului clar.


Bagdadul! Bagdadul! şi el e emirul…
Prin aer, petale de roze plutesc…
Mătasea-nflorită mărită cu firul
Nuanţe, ce-n umbră, încet, veştejesc… –
Havuzele cântă… – voci limpezi şoptesc…
Bagdadul! Bagdadul! şi el e emirul.


Şi el e emirul, şi are-n tezaur,
Movile înalte de-argint şi de aur,
Şi jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangiare-n tot locul, oţeluri cumplite
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Şi-ochi împrejuru-i – ori spuză, ori flori.


Bagdadul! cer galben şi roz ce palpită,
Rai de-aripi de vise, şi rai de grădini,
Argint de izvoare, şi zare-aurită
Bagdadul, poiana de roze şi crini
Djamii – minarete – şi cer ce palpită.


Şi el e emirul, şi toate le are…
E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare…
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Şi-n faţa dorinţei – ce este – dispare
Iar el e emirul, şi toate le are.


Spre Meka-l răpeşte credinţa – voinţa,
Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simţirea, îi cere fiinţa,
Îi vrea frumuseţea – tot sufletu-i vrea
Din tălpi până-n creştet îi cere fiinţa.


Dar Meka e-n zarea de flacări – departe
De ea o pustie imensă-l desparte,
Şi pradă pustiei câţi oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsă de soare,
Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare
Şi dulce e viaţa în rozul Bagdad.


Şi dulce e viaţa în săli de-alabastru,
Sub bolţi lucitoare de-argint şi de-azur,
În vie lumină tronând ca un astru,
Cu albele forme de silfi împrejur,
În ochi cu lumina din lotusu-albastru.


Dar iată şi ziua când robii şi-armează…
Cămile găteşte, şi negri-armăsari,
Convoiul se-nşiră – în zori scânteiază,
Porneşte cu zgomot, – mulţimea-l urmează,
Spre porţi năpustită cu mici şi cu mari.


Şi el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,
Jar viu de lumină sub roşu-oranisc,
S-opreşte, o clipă, pe verdele pisc,
Privindu-şi oraşul în roza idilă…


S-opreşte, o clipă, pe verdele pisc…
Din ochiul său mare o lacrimă pică,
Pe când, de sub dealuri, al soarelui disc
În gloria-i de-aur încet se ridică…


Şi lacrima, clară, luceşte, şi pică…
Din apa fântânii pe care o ştie
În urmă, mai cere, o dată, să bea…
Curmalii-o-nfăşoară c-o umbră-albăstrie…
Aceeaşi e apa spre care venea
Copil, să-şi alinte blondeţea în ea
Şi-ntreagă, fântâna, e tot cum o ştie.


E tot cum o ştie, – dar, searbăd la faţă,
Sub magica-i umbră, un om se răsfaţă…
Mai slut e ca iadul, zdrenţos, şi pocit,
Hoit jalnic de bube, – de drum prăfuit,
Viclean la privire, şi searbăd la faţă.


De nume-l întreabă emirul, deodată,
Ş-acesta-i răspunde cu vocea ciudată
– La Meka, plecat-am a merge şi eu.
– La Meka? La Meka?… – şi vocea ciudată
– La Meka! La Meka! răsună mereu.


Şi pleacă drumeţul pe-un drum ce coteşte…
Pocit, şchiop şi searbăd, abia se târeşte…
Şi drumu-ocoleşte mai mult, tot mai mult,
Dar mica potecă sub pomi şerpuieşte,
O tânără umbră de soare-l fereşte,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Şi drumu-ocoleşte mai mult – tot mai mult.


Iar el, el emirul, de-asemenea pleacă
Pustia l-aşteaptă în largu-i s-o treacă…
Prin prafu-i se-nşiră cămile şi cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, şi piere,
Mai şters decât rozul de flori efemere,
Mai stins decât visul pierdutului rai.


În largu-i pustia, să treacă-l aşteaptă
E dreaptă – tot dreaptă – dar zilele curg,
Şi foc e în aer, în zori, şi-n amurg
Şi el naintează, dar zilele curg.


Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare…
Şi el naintează sub flăcări de soare…
În ochi o nălucă de sânge – în gât
Un chin fără margini de sete-arzătoare…
Nisip, şi deasupra, cer roşu – ş-atât
Şi toţi naintează sub flăcări de soare.


Şi tot fără margini pustia se-ntinde,
Şi tot nu s-arată oraşul preasfânt
Nimic n-o sfârşeşte în zori când s-aprinde,
Şi n-o-nviorează suflare de vânt
Luceşte, vibrează, şi-ntruna se-ntinde.


Abia, ici şi colo, găsesc, câteodată,
Verdeaţa de oază cu dor aşteptată…
Săgeată, aleargă cal alb şi cal murg,
Cămilele-aleargă săgeată şi ele,
La cântecul apei se fac uşurele…
Izvor sau citernă în clipă le scurg
Dar chinul reîncepe, şi zilele curg.


Şi tot nu s-arată năluca sublimă…
Şi apa, în foale, descreşte mereu…
Când calul, când omul, s-abate victimă,
Iar mersul se face din greu şi mai greu…
Cu trei şi cu patru, mor toţi plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, şi mândre cămile.


Şi tot nu s-arată cetatea de vise…
Merindele, zilnic, în trăişti se sfârşesc…
Prădalnice zboruri de paseri, sosesc…
S-aruncă pe leşuri cu ciocuri deschise,
Cămile, cai, oameni, cad, pier, se răresc…
Doar negrele paseri mereu se-nmulţesc
Şi tot nu s-arată cetatea din vise.


Cetatea din vise departe e încă,
Şi vine şi ziua cumplită când el,
Rămas din toţi singur, sub cer de oţel,
Pe minte îşi simte o noapte adâncă…
Când setea, când foamea, – grozave la fel,
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă,
Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-oţel.


Pierduţi sunt toţi robii, cu cai, cu cămile…
Sub aeru-n flăcări, zac roşii movile…
Nainte – în lături – napoi – peste tot,
Oribil palpită aceeaşi culoare…
E-aprins chiar pământul hrănit cu dogoare,
Iar ochii se uită zadarnic, cât pot
Tot roşu de sânge zăresc peste tot
Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.


Şi foamea se face mai mare – mai mare,
Şi, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare…
Bat tâmplele… – ochii sunt demoni cumpliţi…
Cutremur e setea, ş-a foamei simţire
E şarpe, ducându-şi a ei zvârcolire
În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiţi…
Bat tâmplele… – ochii sunt demoni cumpliţi.


Abia mai păşeşte cămila ce-l poartă…
Speranţa, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă…
Dar iată… – părere să fie, sau, ea?…
În zarea de flăcări, în zarea de sânge,
Luceşte… Emirul puterea şi-o strânge…
Chiar porţile albe le poate vedea…
E Meka! E Meka! ş-aleargă spre ea.


Spre albele ziduri, aleargă – aleargă,
Şi albele ziduri, lucesc – strălucesc,
Dar Meka începe şi dânsa să meargă
Cu pasuri ce-n fundul de zări o răpesc,
Şi albele ziduri, lucesc, – strălucesc!


Ca gândul aleargă spre alba nălucă,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc…
Cămila, cât poate, grăbeşte să-l ducă…
Dar visu-i, nu este un vis omenesc
Şi poamele de-aur lucesc – strălucesc
Iar alba cetate rămâne nălucă.
Rămâne nălucă, dar tot o zăreşte
Cu porţi de topaze, cu turnuri de-argint,
Şi tot către ele s-ajungă zoreşte,
Cu toate că ştie prea bine că-l mint
Şi porţi de topaze, şi turnuri de-argint.


Rămâne nălucă în zarea pustiei
Regina trufaşă, regina magiei,
Frumoasa lui Meka – tot visul ţintit,
Şi vede pe-o iasmă că-i trece sub poartă…
Pe când şovăieşte cămila ce-l poartă…
Şi-n Meka străbate drumeţul pocit,
Plecat şchiop şi searbăd pe drumul cotit
Pe când şovăieşte cămila ce-l poartă…
Şi moare emirul sub jarul pustiei
Şi focu-n odaie se stinge şi el,
Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,
Şi frigul se face un brici de oţel…
Dar luna cea rece, ş-acea duşmănie
De lupi care urlă, – ş-acea sărăcie
Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,
Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
Ş-acea izolare, ş-acea dezolare,
Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare…


Murit-a emirul sub jarul pustiei.
Autor: Alexandru Macedonski

luni, 1 mai 2017

Dacă nu știi ce să faci, nu face nimic!

"Dacă funcționează, continuă.
Dacă nu funcționează, oprește-te.
Dacă nu știi ce să faci, nu face nimic!" - Dr. Melvin Konner


vineri, 6 septembrie 2013

De eşti femeie


De ești femeie, ridică-te și spune
Că ești a Universului minune,
Nu aștepta precum un câine hăituit
Să te recheme cel ce te-a gonit.

De ești femeie, spune-o să se știe
Că nu-i pe lume flacără mai vie
Ca tine când te dăruiești iubind.
Ridică-te și mergi, acum, zâmbind !

Să nu te-mbraci în negru sau în zeghe
Nu plânge dacă încă n-ai pereche,
Căci tu ești far și cale și lumină
Și-n tine stă puterea cea divină.

Să nu aștepți ce nu te-a meritat
Căci nu ești câine, ci ești fiică de-mpărat
Și porți în tine moștenirea toată
Ce ți-a lăsat-o Tatăl tău, odată.

De ce nu te privești cu ochii tăi
Și-asculți la glasul celor mici și răi ?
Ori încă n-ai aflat nici pân-acum
Că cei mai slabi se pierd, ades, pe drum ?

De ești femeie, ridică-te și mergi
Pe drumul ce tu singură-l alegi
Și nu te-mpiedica de câte-un cui
Ce-și spune un Adio, numai lui.

De ești femeie, fii și fi-le lor
Acelora ce te iubesc și vor
Să știe că nu e nici o scânteie
Mai luminoasă , cum ești tu, Femeie !


De eşti femeie - Dori Lederer

sâmbătă, 16 martie 2013

Iubirea - Lumină, vis şi însingurare

"Iubirea, ca şi poezia, ţine de Dumnezeu, de lumină, de vis, de însingurare." - Constantin Preda

vineri, 8 martie 2013

Pentru MAMA și BUNICA

De 8 Martie, pentru Mama mi-aș dori ca timpul să rămână pe loc și să o am aproape atât cât voi trăi...

Pentru bunica ce-aș dori?
Să fie sănătoasă.
Și să mă aștepte-n prag mereu
Cu vorba ei duioasă.
Cu ochii strălucind de drag,
Când mă zărește-n poartă,
Dar când o strâng la pieptul meu,
O lacrimă îi scapă.
Lui Doamne Doamne eu mă rog:
- Doamne, din cer, de sus,
Vegheaz-o pe bunica mea
Că o iubesc nespus.


La mulți ani, Mami și Buni !!!

sâmbătă, 25 iunie 2011

Marea iubire

Într-o mare iubire
cuvintele nu-şi au rostul,
precum îşi pierde consistenţa,
orice atingere sau privire,
fiindcă toate acestea sunt
şi vor rămâne
numai în străfundurile sufletelor noastre.

Abia acum înţelegi
că într-o Mare Iubire
nu trupurile contează
şi nici cuvintele
care zboară peste clipe,
ci doar ceea ce rămâne
în spatele clipelor,
ceea ce le face pe acestea
să devină eterne.

Aceasta este ceva deasupra oricărei simţiri,
deasupra oricărui orgoliu,
deasupra fiecărui gând,
este mai mult decât perfecţiunea
din tine
sau cele mai măreţe năzuinţe,
din mine,
este mai mult decât Iluzia Vieţii tale,
este aidoma Destinului,
propria esenţă a Existenţei tale
în care se află etern
şi sufletul tău pereche
care eşti doar tu Îngerul Meu
care mă cauţi peste milenii de eternitate,
în această lume.


În iubire nu trebuie niciodată
să te îndoieşti
fiindcă nu poţi iubi
cu jumătăţi de măsură.
Nu! Niciodată, Marea Mea Dragoste,
niciodată în iubire
nu poate fi şi o zonă gri
decât acele pătrate de alb şi negru
aflate pe tabla de şah
a acestei Iluzii a Vieţii,
pe care o împărţim împreună,
prin Destin,
până când moartea ne va uni
prin eternitatea ei.


Orice alt suflet ai întâlni
şi ai susţine că îl iubeşti
va fi şi va rămâne mereu o minciună
care te va înstrăina de tine întreaga ta viaţă.
La fel se va întâmpla
şi cu acel suflet care va fi la fel
ca şi tine străin de sine
nefiind alături de sufletul său pereche.

Trăim într-o lume tristă
unde societatea
este din ce în ce mai străină de sine,
mai angoasată, mai bolnavă
tocmai fiindcă sufletele
nu-şi găsesc propriile sale perechi.
Să fie acest fenomen datorat Destinului?
Da, este datorat destinului
ce are sufletul de plumb pentru această lume.
În loc ca omenirea să fie bolnavă de iubire
este bolnavă de orice este străin
de sufletul omului
începând cu banii şi terminând
cu cele mai înjositoare experienţe ale naturii umane.
Orice om căruia îi este frică să iubească
cu întreaga lui fiinţă este un suflet rătăcit.

Noi nu suntem nimic altceva
decât iubire
şi în urma noastră nu rămâne nimic altceva
decât tot iubirea
pe care am lăsat-o acestei lumi
şi atât.
Restul se şterge
cu buretele deşertăciunii pe tabla uitării.
Asta suntem noi!
Iar cei care nu au trăit o Mare Iubire
înseamnă că nici nu s-au născut
vreodată pe acest tărâm.

joi, 25 noiembrie 2010

Vis vegetal

Aş vrea să fiu copac şi-aş vrea să cresc
lângă fereastra ta, te-aş auzi
şi-n voie te-aş privi întreaga zi.
M-aş apuca şi iarna să-nfloresc,
ca să te bucuri. Păsările cele
mai mândre-ar face cuib pe creanga mea,
şi nopţile mi-ar da cercei de stele,
pe care, ca pe frunze, ţi le-aş da.
Prin geamul larg deschis de-atâtea ori
m-aş apleca uşoară, să-ţi sărut
când părul ce pe frunte ţi-a căzut,
când buzele, cu buze moi de flori.
Spre toamnă m-aş juca, zvârlindu-ţi mere
şi foi de aur roşu prin odaie,
cu-a ramurilor tânără putere
ţi-aş apăra obloanele de ploaie.
Şi, cine ştie, poate că într-o seară
de primăvară, când va fi şi lună,
va trece prin grădini o zână bună
făcându-mă femeie să fiu iară.
Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz
genunchiul ud de frunze şi pământ,
cu părul încă doldora de vânt,
cu rouă şi cu lună pe obraz,
eu ţi-aş sări în casă, şi senină
(uitând de-atâta vreme să vorbesc),
cu câte-un cuib în fiecare mână
întinsă, aş începe să zâmbesc.

de Magda Isanos

duminică, 24 octombrie 2010

Simplă - Nina Cassian

Am visat că s-a îndrăgostit de mine
cineva - şi am vibrat
cînd s-a uitat adînc şi lung la mine
- şi nu era adevărat.

Cînd m-am trezit, mai simţeam pe obraz
arsura acelor priviri.
Dar în oglindă-am văzut pe obraz
două dîre de lacrimi subţiri.

marți, 20 iulie 2010

Ne cunoaştem

Ne cunoaştem,
Ne-am întâlnit într-o zi
Pe pământ,
Eu mergeam pe o parte a lui
Tu pe cealaltă.

Tu erai aşa şi pe dincolo,
O, erai ca toate femeile,
Uite că ţi-am reţinut
Chipul.

Eu m-am emoţionat
Şi ţi-am spus ceva cu mâna pe inimă,
Dar n-ai avut cum să m-auzi.

Pentru că între noi treceau întruna maşini
Şi ape şi mai ales munţi,
Şi tot globul.

M-ai privit în ochi
Dar ce să vezi?
În emisfera mea
Tocmai se făcuse noapte.

Ai întins mâna: ai dat de un nor.
Eu am cuprins de umeri o frunză.

de Marin Sorescu