Despre uitare

"Între două pauze de lectură, uiți deja ce ai citit înainte, spune Kundera. Dar, mai rău, adaugă el, lectura este o uitare continuă pentru că uiți, cu fiecare întoarcere de pagină, pagina pe care tocmai ai părăsit-o. Ceea ce se reține este un vag rezumat indispensabil continuității actului lecturii, iar peste ani, din toată cartea nu se păstrează "mai mult de câteva frânturi". Cu peste un secol în urmă, Jules Renard vorbise în termeni încă și mai drastici. Pe 28 august 1889, el notează: "Te-apucă disperarea: să citești totul, și să nu reții nimic! Pentru că nu reținem nimic. Zadarnic ne căznim: totul ne scapă. Ici-colo, mai rămân câteva petice, încă fragile, ca urmele de fum care indică trecerea unui tren."

De ce citim, atunci? Unde se duc miile și miile de pagini peste care ți-ai trecut ochii și care ți-au traversat, zadarnic pare-se, mintea? Dar s-ar putea ca memoria asta șubredă să fie un formidabil instrument de măcinat, care să macine așa cum macină stomacul pentru întregul organism hrana introdusă în gură și care, transformându-se în elementele primare ale procesului metabolic, asigură întreținerea vieții. S-ar putea ca, de îndată ce au fost înghițite, zecile de mii de pagini să fie "desfigurate" până la uitare, transformate într-un bol alimentar al spiritului și digerate până nu mai rămâne "nimic" din ele, nimic recognoscibil, nimic decât proteinele, lipidele și glucidele spiritului, fără de care viața lui nobilă și creativă n-ar mai fi cu putință. E bine, așadar, să avem ce uita." - Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut