Noaptea de Decemvrie

Pustie și albă e camera moartă...
Și focul sub vatră se stinge scrumit…

Poetul, alături, trăsnit stă de soartă
Cu nici o scânteie în ochiu-adormit…

Iar geniu-i mare e-aproape un mit…

Și nici o scânteie în ochiu-adormit.

Pustie şi albă e-ntinsa câmpie…

Sub viscolu-albastru ea geme cumplit…

Sălbatică fiară, răstriştea-l sfâşie,

Şi luna-l priveşte cu ochi-oţelit…

E-n negura nopţii un alb monolit…

Şi luna-l priveşte cu ochi oţelit.

Nămeţii de umbră în juru-i s-adună…

Făptura de humă de mult a pierit

Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună

Chiar alba odaie în noapte-a murit… –

Făptura de humă de mult a pierit.

E moartă odaia, și mort e poetul...
În zare, lupi groaznici s-aud, răgușit,
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbușit...
Iar crivățul țipă... - dar el, ce-a greșit?

Un haos, urgia se face cu-ncetul.

Urgia e mare şi-n gându-i ş-afară,

Şi luna e rece în el, şi pe cer…

Şi bezna lungeşte o straşnică gheară,

Şi lumile umbrei chiar fruntea i-o cer…

Şi luna e rece în el, şi pe cer.

Dar scrumul sub vatră, deodată, clipeşte…

Pe ziduri, aleargă albastre năluci…

O flacără vie pe coş izbucneşte,

Se urcă, palpită, trosneşte, vorbeşte…

“Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?”

Şi flacăra spune: “Aduc inspirarea…

Ascultă, şi cântă, şi tânăr refii…

În slava-nvierii îneacă oftarea…

Avut şi puternic emir, voi să fii.”

Şi flacăra spune: “Aduc inspirarea

Şi-n alba odaie aleargă vibrarea.

Răstriştea zăpezii de-afară, dispare…

Deasupră-i e aur, şi aur e-n zare,

Şi iată-l emirul oraşului rar…

Palatele sale sunt albe fantasme,

S-ascund printre frunze cu poame din basme,

Privindu-se-n luciul pârâului clar.

Bagdadul! Bagdadul! şi el e emirul…

Prin aer, petale de roze plutesc…

Mătasea-nflorită mărită cu firul

Nuanţe, ce-n umbră, încet, veştejesc… –

Havuzele cântă… – voci limpezi şoptesc…

Bagdadul! Bagdadul! şi el e emirul.

Şi el e emirul, şi are-n tezaur,

Movile înalte de-argint şi de aur,

Şi jaruri de pietre cu flăcări de sori;

Hangiare-n tot locul, oţeluri cumplite

În grajduri, cai repezi cu foc în copite,

Şi-ochi împrejuru-i – ori spuză, ori flori.

Bagdadul! cer galben şi roz ce palpită,

Rai de-aripi de vise, şi rai de grădini,

Argint de izvoare, şi zare-aurită

Bagdadul, poiana de roze şi crini

Djamii – minarete – şi cer ce palpită.

Şi el e emirul, şi toate le are…

E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,

Dar zilnic se simte furat de-o visare…

Spre Meka se duce cu gândul mereu,

Şi-n faţa dorinţei – ce este – dispare

Iar el e emirul, şi toate le are.

Spre Meka-l răpeşte credinţa – voinţa,

Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,

Îi cere simţirea, îi cere fiinţa,

Îi vrea frumuseţea – tot sufletu-i vrea

Din tălpi până-n creştet îi cere fiinţa.

Dar Meka e-n zarea de flacări – departe

De ea o pustie imensă-l desparte,

Şi pradă pustiei câţi oameni nu cad?

Pustia e-o mare aprinsă de soare,

Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare

Şi dulce e viaţa în rozul Bagdad.

Şi dulce e viaţa în săli de-alabastru,

Sub bolţi lucitoare de-argint şi de-azur,

În vie lumină tronând ca un astru,

Cu albele forme de silfi împrejur,

În ochi cu lumina din lotusu-albastru.

Dar iată şi ziua când robii şi-armează…

Cămile găteşte, şi negri-armăsari,

Convoiul se-nşiră – în zori scânteiază,

Porneşte cu zgomot, – mulţimea-l urmează,

Spre porţi năpustită cu mici şi cu mari.

Şi el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,

Jar viu de lumină sub roşu-oranisc,

S-opreşte, o clipă, pe verdele pisc,

Privindu-şi oraşul în roza idilă…

S-opreşte, o clipă, pe verdele pisc…

Din ochiul său mare o lacrimă pică,

Pe când, de sub dealuri, al soarelui disc

În gloria-i de-aur încet se ridică…

Şi lacrima, clară, luceşte, şi pică…

Din apa fântânii pe care o ştie

În urmă, mai cere, o dată, să bea…

Curmalii-o-nfăşoară c-o umbră-albăstrie…

Aceeaşi e apa spre care venea

Copil, să-şi alinte blondeţea în ea

Şi-ntreagă, fântâna, e tot cum o ştie.

E tot cum o ştie, – dar, searbăd la faţă,

Sub magica-i umbră, un om se răsfaţă…

Mai slut e ca iadul, zdrenţos, şi pocit,

Hoit jalnic de bube, – de drum prăfuit,

Viclean la privire, şi searbăd la faţă.

De nume-l întreabă emirul, deodată,

Ş-acesta-i răspunde cu vocea ciudată

– La Meka, plecat-am a merge şi eu.

– La Meka? La Meka?… – şi vocea ciudată

– La Meka! La Meka! răsună mereu.

Şi pleacă drumeţul pe-un drum ce coteşte…

Pocit, şchiop şi searbăd, abia se târeşte…

Şi drumu-ocoleşte mai mult, tot mai mult,

Dar mica potecă sub pomi şerpuieşte,

O tânără umbră de soare-l fereşte,

Auzu-i se umple de-un vesel tumult,

Şi drumu-ocoleşte mai mult – tot mai mult.

Iar el, el emirul, de-asemenea pleacă

Pustia l-aşteaptă în largu-i s-o treacă…

Prin prafu-i se-nşiră cămile şi cai,

Se mistuie-n soare Bagdadul, şi piere,

Mai şters decât rozul de flori efemere,

Mai stins decât visul pierdutului rai.

În largu-i pustia, să treacă-l aşteaptă

E dreaptă – tot dreaptă – dar zilele curg,

Şi foc e în aer, în zori, şi-n amurg

Şi el naintează, dar zilele curg.

Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare…

Şi el naintează sub flăcări de soare…

În ochi o nălucă de sânge – în gât

Un chin fără margini de sete-arzătoare…

Nisip, şi deasupra, cer roşu – ş-atât

Şi toţi naintează sub flăcări de soare.

Şi tot fără margini pustia se-ntinde,

Şi tot nu s-arată oraşul preasfânt

Nimic n-o sfârşeşte în zori când s-aprinde,

Şi n-o-nviorează suflare de vânt

Luceşte, vibrează, şi-ntruna se-ntinde.

Abia, ici şi colo, găsesc, câteodată,

Verdeaţa de oază cu dor aşteptată…

Săgeată, aleargă cal alb şi cal murg,

Cămilele-aleargă săgeată şi ele,

La cântecul apei se fac uşurele…

Izvor sau citernă în clipă le scurg

Dar chinul reîncepe, şi zilele curg.

Şi tot nu s-arată năluca sublimă…

Şi apa, în foale, descreşte mereu…

Când calul, când omul, s-abate victimă,

Iar mersul se face din greu şi mai greu…

Cu trei şi cu patru, mor toţi plini de zile,

Dragi tineri, cai ageri, şi mândre cămile.

Şi tot nu s-arată cetatea de vise…

Merindele, zilnic, în trăişti se sfârşesc…

Prădalnice zboruri de paseri, sosesc…

S-aruncă pe leşuri cu ciocuri deschise,

Cămile, cai, oameni, cad, pier, se răresc…

Doar negrele paseri mereu se-nmulţesc

Şi tot nu s-arată cetatea din vise.

Cetatea din vise departe e încă,

Şi vine şi ziua cumplită când el,

Rămas din toţi singur, sub cer de oţel,

Pe minte îşi simte o noapte adâncă…

Când setea, când foamea, – grozave la fel,

Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă,

Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-oţel.

Pierduţi sunt toţi robii, cu cai, cu cămile…

Sub aeru-n flăcări, zac roşii movile…

Nainte – în lături – napoi – peste tot,

Oribil palpită aceeaşi culoare…

E-aprins chiar pământul hrănit cu dogoare,

Iar ochii se uită zadarnic, cât pot

Tot roşu de sânge zăresc peste tot

Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.

Şi foamea se face mai mare – mai mare,

Şi, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare…

Bat tâmplele… – ochii sunt demoni cumpliţi…

Cutremur e setea, ş-a foamei simţire

E şarpe, ducându-şi a ei zvârcolire

În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiţi…

Bat tâmplele… – ochii sunt demoni cumpliţi.

Abia mai păşeşte cămila ce-l poartă…

Speranţa, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă…

Dar iată… – părere să fie, sau, ea?…

În zarea de flăcări, în zarea de sânge,

Luceşte… Emirul puterea şi-o strânge…

Chiar porţile albe le poate vedea…

E Meka! E Meka! ş-aleargă spre ea.

Spre albele ziduri, aleargă – aleargă,

Şi albele ziduri, lucesc – strălucesc,

Dar Meka începe şi dânsa să meargă

Cu pasuri ce-n fundul de zări o răpesc,

Şi albele ziduri, lucesc, – strălucesc!

Ca gândul aleargă spre alba nălucă,

Spre poamele de-aur din visu-i ceresc…

Cămila, cât poate, grăbeşte să-l ducă…

Dar visu-i, nu este un vis omenesc

Şi poamele de-aur lucesc – strălucesc

Iar alba cetate rămâne nălucă.

Rămâne nălucă, dar tot o zăreşte

Cu porţi de topaze, cu turnuri de-argint,

Şi tot către ele s-ajungă zoreşte,

Cu toate că ştie prea bine că-l mint

Şi porţi de topaze, şi turnuri de-argint.

Rămâne nălucă în zarea pustiei

Regina trufaşă, regina magiei,

Frumoasa lui Meka – tot visul ţintit,

Şi vede pe-o iasmă că-i trece sub poartă…

Pe când şovăieşte cămila ce-l poartă…

Şi-n Meka străbate drumeţul pocit,

Plecat şchiop şi searbăd pe drumul cotit

Pe când şovăieşte cămila ce-l poartă…

Şi moare emirul sub jarul pustiei

Şi focu-n odaie se stinge şi el,

Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,

Şi frigul se face un brici de oţel…

Dar luna cea rece, ş-acea duşmănie

De lupi care urlă, – ş-acea sărăcie

Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,

Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,

Ş-acea izolare, ş-acea dezolare,

Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare…

Murit-a emirul sub jarul pustiei.

Autor: Alexandru Macedonski

Care Sighişoară medievală?

Sighişoara medievală nu mai e medievală!

Am vrut să merg astăzi la festival şi am făcut-o, dar a fost o mare dezamăgire pentru mine. Poate pentru că am rămas cu amintirea festivalului de acum 15 ani, când tot ce se întâmpla în Sighişoara în zilele de festival avea un aer boem, greu de descris în cuvinte. Acum nu mai sunt rock-eri care vin să asculte muzică în pieţele cetăţii, pentru ca nu mai este muzică! Nu se mai doarme pe jos, pe iarbă sau pe bănci, aşa cum se întâmpla odată, nu mai vezi tineri cu rucsacii în spate, căutând cazare pentru zilele de festival. Nu mai este nimic din ce a fost frumos cu ani în urmă! Doar câte o domniţă rătăcită şi un trubadur care m-a oprit să-mi recite Shakespeare. In rest, nişte hand-made-uri mai mult sau mai putin reuşite, pe care le-am surprins în câteva fotografii.

Cred că, pe bună dreptate strig către toţi cei care sunt implicaţi în organizarea acestui festival: "De ce ne-aţi furat medievalul şi atmosfera boemă din aceste zile la Sighişoara? De ce aţi omorât folk-ul împletit cu rock, şi care aducea atâţia oameni faini la Sighişoara?" Daţi timpul înapoi şi vedeţi cât de frumos era atunci, chiar dacă se lăsa cu o băută! Atât de puţină lume faţă de cum era cu ani în urmă! Păcat! Tinerii s-au îndepărtat de cetatea aceasta atât de frumoasă şi care duce cu ea în timp distracţii vechi, ştiute de noi cei săriţi de 30 de ani.