Zborul pescărușului

Cei mai mulți pescăruși nu caută să învețe decât elementele de bază ale zborului - cum să ajungă de pe mal până la hrană și înapoi. Pentru cei mai mulți pescăruși, nu zborul contează, ci hrana. Dar pentru acest pescăruș zborul era totul, nu hrana. Mai mult decât orice pe lume, Pescărușului Jonathan Livingston îi plăcea să zboare.

Întuneric! Pescărușii nu zboară niciodată pe întuneric!

În ziua aceea, nu și-a pierdut vremea în conversații cu alți pescăruși, ci a zburat fără întrerupere până după apusul soarelui. A descoperit lupingul, tonoul lent, tonoul strâns, vria inversă, buntul pescărușului, roata.

Viața are o altă semnificație acum! În locul zborului nostru istovitor până la bărcile de pescari și înapoi, iată adevărata noimă a vieții! Ne putem ridica noi înșine din ignoranță, putem deveni noi înșine ființe ale perfecțiunii, inteligenței și talentului. Putem fi liberi! Putem să explorăm! Zborul!

Când ateriză, pescărușii erau adunați în Consiliu; parcă se adunaseră mai demult. De fapt, așteptau.
- Pescărușul Jonathan Livingston! În Centru!
Cuvintele Bătrânului vibrau de o adâncă solemnitate. În centru însemna fie ocară, fie onoare. Când se alegeau cei mai importanți conducători ai pescărușilor, aceștia erau chemați în Centru pentru Onoare. Cu siguranță, se gândi el, Breackfast Flock a urmărit Recordul meu de azi-dimineață! Dar eu nu am nevoie de onoruri. Nu vreau să fiu conducător. Vreau doar să le împărtășesc experiența mea, să le arăt orizonturile care ni se deschid nouă, pescărușilor. Păși în față.
- Pescăruș Jonathan Livingston, spuse Bătrânul, în Centru pentru Ocară, în văzul tuturor pescărușilor. - ... pentru cumplita sa nesăbuință, intona vocea solemnă, pentru violarea demnității și tradițiilor neamului pescărușilor...
A fi chemat în centru pentru ocară însemna alungarea din obște și exilarea pe Stâncile Îndepărtate.
- ... într-o zi, Pescăruș Jonathan Livingston, vei înțelege că orice nesăbuință e fără rost. Viața este necunoscutul și incognoscibilul; noi am fost aduși pe lume ca să mâncăm  și să supraviețuim cât mai mult.
Un pescăruș n-are dreptul să replice în fața Consiliului, dar vocea lui Jonathan se auzi:
- Nesăbuință? Fraților! Strigă el. Oare un pescăruș care descoperă și urmează un sens în viață, un țel mai înalt, este nesăbuit? Mii de ani ne-am zbătut să obținem pește; acum rațiunea vieții noastre e alta - să ne desăvârșim, să explorăm, să fim liberi! Mai dați-mi o șansă, lăsați-mă să vă arăt ce am descoperit...
Stolul era parcă de piatră.
- Frăția noastră a încetat! au intonat pescărușii într-un singur glas și, astupându-și solemn urechile, i-au întors spatele.

Pescărușul Jonathan și-a petrecut restul zilelor singur, zburând dincolo de Stâncile Îndepărtate. Singura lui suferință nu era singurătatea, ci faptul că ceilalți pescăruși nu voiau să creadă în strălucirea zborului care-i aștepta; nu voiau  să deschidă ochii și să vadă.

În fiecare zi se desăvârșea mai mult. Deprinsese, de pildă, că picajul aerodinamic de mare iuțeală îl făcea să ajungă la peștele rar și gustos care se găsea în bancuri, la zece picioare adâncime: nu mai avea nevoie de pescari și de resturile de pâine pentru a supraviețui. Deprinsese să doarmă în văzduh, plutind noaptea pe vântul care bătea dinspre țărm, acoperind o sută de mile de la apusul până la răsăritul soarelui. Grație aceluiași control interior, zbura prin pâcla deasă a mării și se ridica deasupra ei spre zările clare, orbitoare... în timp ce toți ceilalți pescăruși adăstau pe Pământ, umiliți de ceață și ploaie. Deprinsese să înainteze mult peste uscat, călare pe vântul puternic, și să se hrănească acolo cu insecte delicate.

Ceea ce visase cândva pentru Stol câștiga acum doar pentru el; își desăvârșea zborul și nu regreta prețul pe care-l plătise. Pescărușul Jonathan descoperea că pescărușii trăiesc atât de puțin din cauza plictiselii, fricii și mâniei, că, odată alungate acestea din minte, viața lui urma să fie lungă și frumoasă.

Iată și paradisul, se gândea el și zâmbea. Nu prea se cuvine să critici paradisul tocmai când te îndrepți spre el. Pe măsură ce se-nălța de la Pământ, pe deasupra norilor, vedea cum propriul său trup începea să strălucească. Era tot un trup de pescăruș, dar care începea acum  să zboare mult mai bine ca-nainte. Penele i se făcuseră albe și strălucitoare, iar aripile-i erau netede și fără cusur, ca niște foi de argint șlefuit.
Plutea deasupra mării, spre un țărm crestat. Priveliști noi, gânduri noi, întrebări noi. De ce atât de puțini pescăruși? Paradisul ar trebui să fie înțesat de pescăruși. Și oare de ce sunt atât de obosit, dintr-o dată?! În Paradis pescărușii n-ar trebui să se simtă obosiți și nici să doarmă niciodată.
În zilele următoare, Jonathan a văzut că și acolo avea de învățat la fel de multe lucruri despre zbor ca și în lumea pe care o lăsase în urmă. Cu o deosebire. Aici, pescărușii gândeau ca și el. Pentru fiecare dintre ei, cel mai important lucru în viață era să năzuiască să se atingă desăvârșirea  în ceea ce le plăcea mai mult: zborul.

- Unde sunt ceilalți, Sullivan? De ce nu suntem mai mulți aici? Acolo de unde am venit, erau mii și mii de pescăruși.
- Singurul răspuns pe care ți-l pot da, Jonathan, este că păsări ca tine sunt una la un milion. Cei mai mulți dintre noi au atins foarte greu acest prag. Noi am trecut dintr-o lume într-alta și, deși aceasta nu se deosebea cu nimic de prima, uitam imediat de unde am venit, ne era indiferent încotro mergem, trăim clipa. Bănuiești prin câte vieți am trecut până să ne dăm seama că viața înseamnă mai mult decât hrană, luptă și putere în Stol? O mie de vieți, Jon, zece mii! Și apoi, încă o sută de vieți până am început să ne dăm seama că există perfecțiune, și încă o sută până ne-am dat seama că scopul nostru în viață este să atingem acea desăvârșire și s-o dezvăluim celorlalți.

- Dacă vrei, putem începe să învățăm cum să învingem timpul, spuse Chiang, până vei ajunge să zbori în trecut și viitor. Atunci vei fi în stare să înveți lucrul cel mai greu, cel mai serios și cel mai plăcut. Vei fi în stare să pornești în sus și să cunoști ce înseamnă bunătatea și dragostea.

Dar a venit și ziua când Chiang dispăru. Vorbise liniștit cu ei, îndemnându-i să nu renunțe la învățătură, la exercițiu, la efortul de a înțelege cât mai mult din principiul invizibil, dar perfect al vieții. Apoi, în timp ce vorbea, penele i se făcură treptat atât de strălucitoare, că nici un pescăruș nu putu să-l mai privească.
- Jonathan, acestea i-au fost ultimele cuvinte, nu uita să te desăvârșești în iubire.

Zilele treceau și Jonathan își dădea seama că se gândea tot mai des la locul de unde venise, la Pământ. Dacă pe vremea când trăia acolo ar fi știut măcar o fărâmă din câte știa acum, viața ar fi avut o altă semnificație. Stătea pe nisip și se întreba dacă există vreun pescăruș, acolo, pe Pământ, care încearcă să evadeze din limitele sale, să vadă sensul zborului, dincolo de folosirea acestuia ca pe un simplu mijloc pentru a ciugului o firimitură dintr-o barcă de pescar. Și cu cât își exersa mai mult bunătatea, cu cât încerca mai mult să cunoască natura iubirii, cu atât mai mult dorea să se întoarcă pe Pământ. Pentru că, în ciuda trecutului său singuratic, Pescărușul Jonathan era sortit să fie dascăl. Își manifesta iubirea, împărtășind cunoștințele lui, oricărui pescăruș care dorea să cunoască adevărul.

Cu cât zbori mai sus, cu atât vezi mai departe.

Oare ce exersăm în fiecare zi? Dacă prietenia noastră depinde de spațiu și timp, atunci în ziua în care vom învinge în sfârșit spațiul și timpul ne vom fi distrus și propria noastră frăție. Dacă învingem spațiul, rămânem numai cu Aici. Dacă învingem timpul rămânem numai cu Acum. Și, între Aici și Acum, oare nu crezi că ne-am putea vedea din când în când unul pe altul?

- Întregul vostru trup, de la o aripă la alta, le spunea altă dată Jonathan, nu este altceva decât gândul vostru, într-o formă vizibilă. Dacă spargeți lanțurile  în care vă este ferecat trupul...
- Suntem liberi să mergem unde vrem și să fim ceea ce suntem.

Trupul nostru nu e altceva decât gândirea însăși!...

- Jonathan, îți amintești că mi-ai spus odată, demult, că cine își iubește stolul îndeajuns se întoarce la el și-l ajută să se desăvârșească?
- Da, sigur.
- Nu înțeleg cum poți iubi un cârd de păsări care tocmai au încercat să te ucidă.
- Dar, Fletcher, nu asta iubești la ei! Nu iubești ura și răutatea. Trebuie să te străduiești să vezi adevăratul pescăruș, partea bună din fiecare. Trebuie să-i ajuți și pe ei s-o vadă în ei înșiși. Asta înțeleg eu prin dragoste. E grozav când înțelegi asta.

- Sărmane Fletch, să nu crezi ce-ți spun ochii. Ei oglindesc numai piedicile. Privește cu gândul, descoperă ceea ce știi deja și vei vedea cum trebuie să zbori.

- Pentru început, spuse el apăsat, trebuie să înțelegeți că un pescăruș este ideea nelimitată a libertății, imaginea Marelui Pescăruș, iar întregul vostru trup de la o aripă la alta nu este decât gândul vostru însuși.

Un pescăruș care vrea să-și desăvârșească zborul nu cunoaște limite.

- Cum se numește miracolul vieții? Marele-Pescăruș-Jonathan-Fie-i-Numele-Sfânt a spus că zborul...
- Viața nu-i un miracol, Elev Oficial. E o mare plictiseală. Marele tău Pescăruș Jonathan e o poveste veche, un basm de adormit copiii, pe care-l ascultă cei care sunt atât de slabi, încât nu pot să facă față vieții așa cum este ea. Imaginează-ți numai: un pescăruș care să zboare cu două sute de mile pe oră! Am încercat, dar nu am putut să depășesc cincizeci, și asta în picaj, și fără control. Există legi ale zborului care nu pot fi depășite, și, dacă nu mă crezi, încearcă! Chiar crezi în adâncul sufletului tău că marele tău Pescăruș Jonathan a zburat cu două sute de mile pe oră?
- Chiar și mai mult, spuse Elevul Oficial cu deplină credință. Și i-a învățat și pe alții să o facă.
- Da, ăsta este basmul de care vorbeam. Arată-mi că poți să zbori atât de repede, și-ți voi da ascultare.

Imaginația este asemenea unui suflet străvechi, care se face auzit în sinea noastră. Ne vorbește despre o lume strălucitoare și despre bucuriile și tristețea, deznădejdea și triumful ființelor care o populează.
Poveștile nu ascultă de reguli și principii, ci se ivesc din misterul care ne alimentează imaginația.
Povestea știa ceea ce eu încercam să refuz: regulile și ritualul vor ucide încetul cu încetul libertatea de a trăi cum vrem. Timpul s-a scurs, aproape o jumătate de secol. Secolul XXI, încorsetat de autoritate și de ritual, poate să înăbușe libertatea. Nu înțelegi? Lumea va deveni mai sigură, dar nu mai liberă.


Pescărușul Jonathan Livingston - Richard Bach

Noaptea de Decemvrie

Pustie și albă e camera moartă...
Și focul sub vatră se stinge scrumit…

Poetul, alături, trăsnit stă de soartă
Cu nici o scânteie în ochiu-adormit…

Iar geniu-i mare e-aproape un mit…

Și nici o scânteie în ochiu-adormit.

Pustie şi albă e-ntinsa câmpie…

Sub viscolu-albastru ea geme cumplit…

Sălbatică fiară, răstriştea-l sfâşie,

Şi luna-l priveşte cu ochi-oţelit…

E-n negura nopţii un alb monolit…

Şi luna-l priveşte cu ochi oţelit.

Nămeţii de umbră în juru-i s-adună…

Făptura de humă de mult a pierit

Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună

Chiar alba odaie în noapte-a murit… –

Făptura de humă de mult a pierit.

E moartă odaia, și mort e poetul...
În zare, lupi groaznici s-aud, răgușit,
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbușit...
Iar crivățul țipă... - dar el, ce-a greșit?

Un haos, urgia se face cu-ncetul.

Urgia e mare şi-n gându-i ş-afară,

Şi luna e rece în el, şi pe cer…

Şi bezna lungeşte o straşnică gheară,

Şi lumile umbrei chiar fruntea i-o cer…

Şi luna e rece în el, şi pe cer.

Dar scrumul sub vatră, deodată, clipeşte…

Pe ziduri, aleargă albastre năluci…

O flacără vie pe coş izbucneşte,

Se urcă, palpită, trosneşte, vorbeşte…

“Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?”

Şi flacăra spune: “Aduc inspirarea…

Ascultă, şi cântă, şi tânăr refii…

În slava-nvierii îneacă oftarea…

Avut şi puternic emir, voi să fii.”

Şi flacăra spune: “Aduc inspirarea

Şi-n alba odaie aleargă vibrarea.

Răstriştea zăpezii de-afară, dispare…

Deasupră-i e aur, şi aur e-n zare,

Şi iată-l emirul oraşului rar…

Palatele sale sunt albe fantasme,

S-ascund printre frunze cu poame din basme,

Privindu-se-n luciul pârâului clar.

Bagdadul! Bagdadul! şi el e emirul…

Prin aer, petale de roze plutesc…

Mătasea-nflorită mărită cu firul

Nuanţe, ce-n umbră, încet, veştejesc… –

Havuzele cântă… – voci limpezi şoptesc…

Bagdadul! Bagdadul! şi el e emirul.

Şi el e emirul, şi are-n tezaur,

Movile înalte de-argint şi de aur,

Şi jaruri de pietre cu flăcări de sori;

Hangiare-n tot locul, oţeluri cumplite

În grajduri, cai repezi cu foc în copite,

Şi-ochi împrejuru-i – ori spuză, ori flori.

Bagdadul! cer galben şi roz ce palpită,

Rai de-aripi de vise, şi rai de grădini,

Argint de izvoare, şi zare-aurită

Bagdadul, poiana de roze şi crini

Djamii – minarete – şi cer ce palpită.

Şi el e emirul, şi toate le are…

E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,

Dar zilnic se simte furat de-o visare…

Spre Meka se duce cu gândul mereu,

Şi-n faţa dorinţei – ce este – dispare

Iar el e emirul, şi toate le are.

Spre Meka-l răpeşte credinţa – voinţa,

Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,

Îi cere simţirea, îi cere fiinţa,

Îi vrea frumuseţea – tot sufletu-i vrea

Din tălpi până-n creştet îi cere fiinţa.

Dar Meka e-n zarea de flacări – departe

De ea o pustie imensă-l desparte,

Şi pradă pustiei câţi oameni nu cad?

Pustia e-o mare aprinsă de soare,

Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare

Şi dulce e viaţa în rozul Bagdad.

Şi dulce e viaţa în săli de-alabastru,

Sub bolţi lucitoare de-argint şi de-azur,

În vie lumină tronând ca un astru,

Cu albele forme de silfi împrejur,

În ochi cu lumina din lotusu-albastru.

Dar iată şi ziua când robii şi-armează…

Cămile găteşte, şi negri-armăsari,

Convoiul se-nşiră – în zori scânteiază,

Porneşte cu zgomot, – mulţimea-l urmează,

Spre porţi năpustită cu mici şi cu mari.

Şi el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,

Jar viu de lumină sub roşu-oranisc,

S-opreşte, o clipă, pe verdele pisc,

Privindu-şi oraşul în roza idilă…

S-opreşte, o clipă, pe verdele pisc…

Din ochiul său mare o lacrimă pică,

Pe când, de sub dealuri, al soarelui disc

În gloria-i de-aur încet se ridică…

Şi lacrima, clară, luceşte, şi pică…

Din apa fântânii pe care o ştie

În urmă, mai cere, o dată, să bea…

Curmalii-o-nfăşoară c-o umbră-albăstrie…

Aceeaşi e apa spre care venea

Copil, să-şi alinte blondeţea în ea

Şi-ntreagă, fântâna, e tot cum o ştie.

E tot cum o ştie, – dar, searbăd la faţă,

Sub magica-i umbră, un om se răsfaţă…

Mai slut e ca iadul, zdrenţos, şi pocit,

Hoit jalnic de bube, – de drum prăfuit,

Viclean la privire, şi searbăd la faţă.

De nume-l întreabă emirul, deodată,

Ş-acesta-i răspunde cu vocea ciudată

– La Meka, plecat-am a merge şi eu.

– La Meka? La Meka?… – şi vocea ciudată

– La Meka! La Meka! răsună mereu.

Şi pleacă drumeţul pe-un drum ce coteşte…

Pocit, şchiop şi searbăd, abia se târeşte…

Şi drumu-ocoleşte mai mult, tot mai mult,

Dar mica potecă sub pomi şerpuieşte,

O tânără umbră de soare-l fereşte,

Auzu-i se umple de-un vesel tumult,

Şi drumu-ocoleşte mai mult – tot mai mult.

Iar el, el emirul, de-asemenea pleacă

Pustia l-aşteaptă în largu-i s-o treacă…

Prin prafu-i se-nşiră cămile şi cai,

Se mistuie-n soare Bagdadul, şi piere,

Mai şters decât rozul de flori efemere,

Mai stins decât visul pierdutului rai.

În largu-i pustia, să treacă-l aşteaptă

E dreaptă – tot dreaptă – dar zilele curg,

Şi foc e în aer, în zori, şi-n amurg

Şi el naintează, dar zilele curg.

Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare…

Şi el naintează sub flăcări de soare…

În ochi o nălucă de sânge – în gât

Un chin fără margini de sete-arzătoare…

Nisip, şi deasupra, cer roşu – ş-atât

Şi toţi naintează sub flăcări de soare.

Şi tot fără margini pustia se-ntinde,

Şi tot nu s-arată oraşul preasfânt

Nimic n-o sfârşeşte în zori când s-aprinde,

Şi n-o-nviorează suflare de vânt

Luceşte, vibrează, şi-ntruna se-ntinde.

Abia, ici şi colo, găsesc, câteodată,

Verdeaţa de oază cu dor aşteptată…

Săgeată, aleargă cal alb şi cal murg,

Cămilele-aleargă săgeată şi ele,

La cântecul apei se fac uşurele…

Izvor sau citernă în clipă le scurg

Dar chinul reîncepe, şi zilele curg.

Şi tot nu s-arată năluca sublimă…

Şi apa, în foale, descreşte mereu…

Când calul, când omul, s-abate victimă,

Iar mersul se face din greu şi mai greu…

Cu trei şi cu patru, mor toţi plini de zile,

Dragi tineri, cai ageri, şi mândre cămile.

Şi tot nu s-arată cetatea de vise…

Merindele, zilnic, în trăişti se sfârşesc…

Prădalnice zboruri de paseri, sosesc…

S-aruncă pe leşuri cu ciocuri deschise,

Cămile, cai, oameni, cad, pier, se răresc…

Doar negrele paseri mereu se-nmulţesc

Şi tot nu s-arată cetatea din vise.

Cetatea din vise departe e încă,

Şi vine şi ziua cumplită când el,

Rămas din toţi singur, sub cer de oţel,

Pe minte îşi simte o noapte adâncă…

Când setea, când foamea, – grozave la fel,

Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă,

Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-oţel.

Pierduţi sunt toţi robii, cu cai, cu cămile…

Sub aeru-n flăcări, zac roşii movile…

Nainte – în lături – napoi – peste tot,

Oribil palpită aceeaşi culoare…

E-aprins chiar pământul hrănit cu dogoare,

Iar ochii se uită zadarnic, cât pot

Tot roşu de sânge zăresc peste tot

Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.

Şi foamea se face mai mare – mai mare,

Şi, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare…

Bat tâmplele… – ochii sunt demoni cumpliţi…

Cutremur e setea, ş-a foamei simţire

E şarpe, ducându-şi a ei zvârcolire

În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiţi…

Bat tâmplele… – ochii sunt demoni cumpliţi.

Abia mai păşeşte cămila ce-l poartă…

Speranţa, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă…

Dar iată… – părere să fie, sau, ea?…

În zarea de flăcări, în zarea de sânge,

Luceşte… Emirul puterea şi-o strânge…

Chiar porţile albe le poate vedea…

E Meka! E Meka! ş-aleargă spre ea.

Spre albele ziduri, aleargă – aleargă,

Şi albele ziduri, lucesc – strălucesc,

Dar Meka începe şi dânsa să meargă

Cu pasuri ce-n fundul de zări o răpesc,

Şi albele ziduri, lucesc, – strălucesc!

Ca gândul aleargă spre alba nălucă,

Spre poamele de-aur din visu-i ceresc…

Cămila, cât poate, grăbeşte să-l ducă…

Dar visu-i, nu este un vis omenesc

Şi poamele de-aur lucesc – strălucesc

Iar alba cetate rămâne nălucă.

Rămâne nălucă, dar tot o zăreşte

Cu porţi de topaze, cu turnuri de-argint,

Şi tot către ele s-ajungă zoreşte,

Cu toate că ştie prea bine că-l mint

Şi porţi de topaze, şi turnuri de-argint.

Rămâne nălucă în zarea pustiei

Regina trufaşă, regina magiei,

Frumoasa lui Meka – tot visul ţintit,

Şi vede pe-o iasmă că-i trece sub poartă…

Pe când şovăieşte cămila ce-l poartă…

Şi-n Meka străbate drumeţul pocit,

Plecat şchiop şi searbăd pe drumul cotit

Pe când şovăieşte cămila ce-l poartă…

Şi moare emirul sub jarul pustiei

Şi focu-n odaie se stinge şi el,

Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,

Şi frigul se face un brici de oţel…

Dar luna cea rece, ş-acea duşmănie

De lupi care urlă, – ş-acea sărăcie

Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,

Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,

Ş-acea izolare, ş-acea dezolare,

Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare…

Murit-a emirul sub jarul pustiei.

Autor: Alexandru Macedonski