Se afișează postările cu eticheta eliberare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta eliberare. Afișați toate postările

duminică, 8 aprilie 2018

Zborul pescărușului

Cei mai mulți pescăruși nu caută să învețe decât elementele de bază ale zborului - cum să ajungă de pe mal până la hrană și înapoi. Pentru cei mai mulți pescăruși, nu zborul contează, ci hrana. Dar pentru acest pescăruș zborul era totul, nu hrana. Mai mult decât orice pe lume, Pescărușului Jonathan Livingston îi plăcea să zboare.

Întuneric! Pescărușii nu zboară niciodată pe întuneric!

În ziua aceea, nu și-a pierdut vremea în conversații cu alți pescăruși, ci a zburat fără întrerupere până după apusul soarelui. A descoperit lupingul, tonoul lent, tonoul strâns, vria inversă, buntul pescărușului, roata.

Viața are o altă semnificație acum! În locul zborului nostru istovitor până la bărcile de pescari și înapoi, iată adevărata noimă a vieții! Ne putem ridica noi înșine din ignoranță, putem deveni noi înșine ființe ale perfecțiunii, inteligenței și talentului. Putem fi liberi! Putem să explorăm! Zborul!

Când ateriză, pescărușii erau adunați în Consiliu; parcă se adunaseră mai demult. De fapt, așteptau.
- Pescărușul Jonathan Livingston! În Centru!
Cuvintele Bătrânului vibrau de o adâncă solemnitate. În centru însemna fie ocară, fie onoare. Când se alegeau cei mai importanți conducători ai pescărușilor, aceștia erau chemați în Centru pentru Onoare. Cu siguranță, se gândi el, Breackfast Flock a urmărit Recordul meu de azi-dimineață! Dar eu nu am nevoie de onoruri. Nu vreau să fiu conducător. Vreau doar să le împărtășesc experiența mea, să le arăt orizonturile care ni se deschid nouă, pescărușilor. Păși în față.
- Pescăruș Jonathan Livingston, spuse Bătrânul, în Centru pentru Ocară, în văzul tuturor pescărușilor. - ... pentru cumplita sa nesăbuință, intona vocea solemnă, pentru violarea demnității și tradițiilor neamului pescărușilor...
A fi chemat în centru pentru ocară însemna alungarea din obște și exilarea pe Stâncile Îndepărtate.
- ... într-o zi, Pescăruș Jonathan Livingston, vei înțelege că orice nesăbuință e fără rost. Viața este necunoscutul și incognoscibilul; noi am fost aduși pe lume ca să mâncăm  și să supraviețuim cât mai mult.
Un pescăruș n-are dreptul să replice în fața Consiliului, dar vocea lui Jonathan se auzi:
- Nesăbuință? Fraților! Strigă el. Oare un pescăruș care descoperă și urmează un sens în viață, un țel mai înalt, este nesăbuit? Mii de ani ne-am zbătut să obținem pește; acum rațiunea vieții noastre e alta - să ne desăvârșim, să explorăm, să fim liberi! Mai dați-mi o șansă, lăsați-mă să vă arăt ce am descoperit...
Stolul era parcă de piatră.
- Frăția noastră a încetat! au intonat pescărușii într-un singur glas și, astupându-și solemn urechile, i-au întors spatele.

Pescărușul Jonathan și-a petrecut restul zilelor singur, zburând dincolo de Stâncile Îndepărtate. Singura lui suferință nu era singurătatea, ci faptul că ceilalți pescăruși nu voiau să creadă în strălucirea zborului care-i aștepta; nu voiau  să deschidă ochii și să vadă.

În fiecare zi se desăvârșea mai mult. Deprinsese, de pildă, că picajul aerodinamic de mare iuțeală îl făcea să ajungă la peștele rar și gustos care se găsea în bancuri, la zece picioare adâncime: nu mai avea nevoie de pescari și de resturile de pâine pentru a supraviețui. Deprinsese să doarmă în văzduh, plutind noaptea pe vântul care bătea dinspre țărm, acoperind o sută de mile de la apusul până la răsăritul soarelui. Grație aceluiași control interior, zbura prin pâcla deasă a mării și se ridica deasupra ei spre zările clare, orbitoare... în timp ce toți ceilalți pescăruși adăstau pe Pământ, umiliți de ceață și ploaie. Deprinsese să înainteze mult peste uscat, călare pe vântul puternic, și să se hrănească acolo cu insecte delicate.

Ceea ce visase cândva pentru Stol câștiga acum doar pentru el; își desăvârșea zborul și nu regreta prețul pe care-l plătise. Pescărușul Jonathan descoperea că pescărușii trăiesc atât de puțin din cauza plictiselii, fricii și mâniei, că, odată alungate acestea din minte, viața lui urma să fie lungă și frumoasă.

Iată și paradisul, se gândea el și zâmbea. Nu prea se cuvine să critici paradisul tocmai când te îndrepți spre el. Pe măsură ce se-nălța de la Pământ, pe deasupra norilor, vedea cum propriul său trup începea să strălucească. Era tot un trup de pescăruș, dar care începea acum  să zboare mult mai bine ca-nainte. Penele i se făcuseră albe și strălucitoare, iar aripile-i erau netede și fără cusur, ca niște foi de argint șlefuit.
Plutea deasupra mării, spre un țărm crestat. Priveliști noi, gânduri noi, întrebări noi. De ce atât de puțini pescăruși? Paradisul ar trebui să fie înțesat de pescăruși. Și oare de ce sunt atât de obosit, dintr-o dată?! În Paradis pescărușii n-ar trebui să se simtă obosiți și nici să doarmă niciodată.
În zilele următoare, Jonathan a văzut că și acolo avea de învățat la fel de multe lucruri despre zbor ca și în lumea pe care o lăsase în urmă. Cu o deosebire. Aici, pescărușii gândeau ca și el. Pentru fiecare dintre ei, cel mai important lucru în viață era să năzuiască să se atingă desăvârșirea  în ceea ce le plăcea mai mult: zborul.

- Unde sunt ceilalți, Sullivan? De ce nu suntem mai mulți aici? Acolo de unde am venit, erau mii și mii de pescăruși.
- Singurul răspuns pe care ți-l pot da, Jonathan, este că păsări ca tine sunt una la un milion. Cei mai mulți dintre noi au atins foarte greu acest prag. Noi am trecut dintr-o lume într-alta și, deși aceasta nu se deosebea cu nimic de prima, uitam imediat de unde am venit, ne era indiferent încotro mergem, trăim clipa. Bănuiești prin câte vieți am trecut până să ne dăm seama că viața înseamnă mai mult decât hrană, luptă și putere în Stol? O mie de vieți, Jon, zece mii! Și apoi, încă o sută de vieți până am început să ne dăm seama că există perfecțiune, și încă o sută până ne-am dat seama că scopul nostru în viață este să atingem acea desăvârșire și s-o dezvăluim celorlalți.

- Dacă vrei, putem începe să învățăm cum să învingem timpul, spuse Chiang, până vei ajunge să zbori în trecut și viitor. Atunci vei fi în stare să înveți lucrul cel mai greu, cel mai serios și cel mai plăcut. Vei fi în stare să pornești în sus și să cunoști ce înseamnă bunătatea și dragostea.

Dar a venit și ziua când Chiang dispăru. Vorbise liniștit cu ei, îndemnându-i să nu renunțe la învățătură, la exercițiu, la efortul de a înțelege cât mai mult din principiul invizibil, dar perfect al vieții. Apoi, în timp ce vorbea, penele i se făcură treptat atât de strălucitoare, că nici un pescăruș nu putu să-l mai privească.
- Jonathan, acestea i-au fost ultimele cuvinte, nu uita să te desăvârșești în iubire.

Zilele treceau și Jonathan își dădea seama că se gândea tot mai des la locul de unde venise, la Pământ. Dacă pe vremea când trăia acolo ar fi știut măcar o fărâmă din câte știa acum, viața ar fi avut o altă semnificație. Stătea pe nisip și se întreba dacă există vreun pescăruș, acolo, pe Pământ, care încearcă să evadeze din limitele sale, să vadă sensul zborului, dincolo de folosirea acestuia ca pe un simplu mijloc pentru a ciugului o firimitură dintr-o barcă de pescar. Și cu cât își exersa mai mult bunătatea, cu cât încerca mai mult să cunoască natura iubirii, cu atât mai mult dorea să se întoarcă pe Pământ. Pentru că, în ciuda trecutului său singuratic, Pescărușul Jonathan era sortit să fie dascăl. Își manifesta iubirea, împărtășind cunoștințele lui, oricărui pescăruș care dorea să cunoască adevărul.

Cu cât zbori mai sus, cu atât vezi mai departe.

Oare ce exersăm în fiecare zi? Dacă prietenia noastră depinde de spațiu și timp, atunci în ziua în care vom învinge în sfârșit spațiul și timpul ne vom fi distrus și propria noastră frăție. Dacă învingem spațiul, rămânem numai cu Aici. Dacă învingem timpul rămânem numai cu Acum. Și, între Aici și Acum, oare nu crezi că ne-am putea vedea din când în când unul pe altul?

- Întregul vostru trup, de la o aripă la alta, le spunea altă dată Jonathan, nu este altceva decât gândul vostru, într-o formă vizibilă. Dacă spargeți lanțurile  în care vă este ferecat trupul...
- Suntem liberi să mergem unde vrem și să fim ceea ce suntem.

Trupul nostru nu e altceva decât gândirea însăși!...

- Jonathan, îți amintești că mi-ai spus odată, demult, că cine își iubește stolul îndeajuns se întoarce la el și-l ajută să se desăvârșească?
- Da, sigur.
- Nu înțeleg cum poți iubi un cârd de păsări care tocmai au încercat să te ucidă.
- Dar, Fletcher, nu asta iubești la ei! Nu iubești ura și răutatea. Trebuie să te străduiești să vezi adevăratul pescăruș, partea bună din fiecare. Trebuie să-i ajuți și pe ei s-o vadă în ei înșiși. Asta înțeleg eu prin dragoste. E grozav când înțelegi asta.

- Sărmane Fletch, să nu crezi ce-ți spun ochii. Ei oglindesc numai piedicile. Privește cu gândul, descoperă ceea ce știi deja și vei vedea cum trebuie să zbori.

- Pentru început, spuse el apăsat, trebuie să înțelegeți că un pescăruș este ideea nelimitată a libertății, imaginea Marelui Pescăruș, iar întregul vostru trup de la o aripă la alta nu este decât gândul vostru însuși.

Un pescăruș care vrea să-și desăvârșească zborul nu cunoaște limite.

- Cum se numește miracolul vieții? Marele-Pescăruș-Jonathan-Fie-i-Numele-Sfânt a spus că zborul...
- Viața nu-i un miracol, Elev Oficial. E o mare plictiseală. Marele tău Pescăruș Jonathan e o poveste veche, un basm de adormit copiii, pe care-l ascultă cei care sunt atât de slabi, încât nu pot să facă față vieții așa cum este ea. Imaginează-ți numai: un pescăruș care să zboare cu două sute de mile pe oră! Am încercat, dar nu am putut să depășesc cincizeci, și asta în picaj, și fără control. Există legi ale zborului care nu pot fi depășite, și, dacă nu mă crezi, încearcă! Chiar crezi în adâncul sufletului tău că marele tău Pescăruș Jonathan a zburat cu două sute de mile pe oră?
- Chiar și mai mult, spuse Elevul Oficial cu deplină credință. Și i-a învățat și pe alții să o facă.
- Da, ăsta este basmul de care vorbeam. Arată-mi că poți să zbori atât de repede, și-ți voi da ascultare.

Imaginația este asemenea unui suflet străvechi, care se face auzit în sinea noastră. Ne vorbește despre o lume strălucitoare și despre bucuriile și tristețea, deznădejdea și triumful ființelor care o populează.
Poveștile nu ascultă de reguli și principii, ci se ivesc din misterul care ne alimentează imaginația.
Povestea știa ceea ce eu încercam să refuz: regulile și ritualul vor ucide încetul cu încetul libertatea de a trăi cum vrem. Timpul s-a scurs, aproape o jumătate de secol. Secolul XXI, încorsetat de autoritate și de ritual, poate să înăbușe libertatea. Nu înțelegi? Lumea va deveni mai sigură, dar nu mai liberă.


Pescărușul Jonathan Livingston - Richard Bach