... florile din Coran

... Eu nu ştiu nimic. Ştiu doar ce-i scris în Coran.

Zâmbetul e ceva pentru bogaţi. Eu nu-mi permit să zâmbesc. Când spun că zâmbetul e o chestie pentru bogaţi vreau să spun că e o chestie pentru oamenii fericiţi. Zâmbetul te face fericit.

- Momo, este foarte bine să mergi la profesioniste. Întotdeauna trebuie să începi cu profesioniste, care ştiu bine meserie. Când lucrurile o să se complice şi o să fie vorba de sentimente o să te mulţumeşti cu amatoare.

- Priveşte, Momo, Sena adoră podurile, e ca o femeie căreia îi plac  la nebunie brăţările.

- Momo, frumuseţea este peste tot. Oriunde îţi roteşti privirea. Asta scrie în Coranul meu. Apoi ne-am plimbat pe ţărmul mării.
- Ştii, Momo, dacă Dumnezeu nu i-a dezvăluit cuiva viaţa în mod nemijlocit, o carte nu i-o va dezvălui nici atât.

După ce Miriam m-a admis în rândul pretendenţilor ei, începea să mă respingă ca pe un candidat nepotrivit.
- Nu-i nimic spunea domnul Ibrahim. Iubirea ta pentru ea este numai a ta. Îţi aparţine. Chiar dacă ea o refuză, nu poate schimba nimic. Doar că nu profită. Momo, ceea ce oferi rămâne la tine mereu, ceea ce păstrezi este pierdut pentru totdeauna!

Coranul este folositor pentru ceea ce ţine de suflet.

- Ah, nu o lua pe autostradă Momo, nu pe autostradă. Când mergi pe autostradă eşti îndemnat să mergi dar să nu vezi nimic. Autostrada este pentru tâmpiţii care vor să ajungă foarte repede de la un punct la celălalt. Noi nu facem geometrie, noi călătorim. Găseşte-mi drumeaguri care să ne arate tot ceea ce este de văzut.
- Se vede că nu tu conduci, domnu' Ibrahim.
- Ascultă Momo, dacă vrei să nu vezi nimic, atunci ia avionul ca toată lumea.

- Opreşte maşina. Simţi? Miroase a fericire, e Grecia. Oamenii par nemişcaţi, se opresc să se uite după noi, respiră. Vezi tu, Momo, toată viaţa mea am muncit, dar am muncit încet, fără să mă grăbesc, nu voiam să fac profit, sau să văd cum defilează clienţii în prăvălie, nu. Lentoarea aceasta e secretul fericirii.

Cum ne-am apropiat de Istambul, domnul Ibrahim a devenit mai tăcut. Era emoţionat.
- În curând vom ajunge la marea mea de baştină.
În fiecare zi voia să mergem tot mai încet. Voia să savureze peisajul. Îi era şi teamă.
Ne-am oprit într-un sat de munte.
- Sunt fericit, Momo. Eşti cu mine şi ştiu ce scrie în Coranul meu. Acum vreau să te duc să dansezi. Trebuie. Neapărat. "Inima omului este ca o pasăre închisă în colivia trupului." Când dansezi, inima cântă asemenea păsării care doreşte să se confunde cu Dumnezeu. Vino, mergem la tekke. Tekke este o mănăstire. Momo, descalţă-te. Şi acolo, pentru prima oară, am văzut nişte bărbaţi învârtindu-se. Dervişii erau îmbrăcaţi cu nişte rochii de culoare deschisă, grele, suple. Se auzea o tobă. Şi atunci călugării se transformau în titirez.
- Vezi, Momo! Se învârtesc în jurul inimi lor, care este locul prezenţei lui Dumnezeu, e ca o rugăciune. Pierd toate reperele terestre, această greutate pe care o numim echilibru, se transformă în torţe, care ard într-o vâlvătaie.

- Te mişti prea mult, Momo. Dacă vrei să ai prieteni trebuie să nu te mişti.

- Domnule Ibrahim, ţi se pare că sunt frumos?
- Eşti foarte frumos, Momo.
- Nu asta vreau să spun. Crezi că voi fi suficient de frumos să plac fetelor... fără să plătesc?
- Peste câţiva ani o să vrea ele să plătească pentru tine!
... Pentru un bărbat normal, vreau să spun un bărbat ca tine şi ca mine - nu ca Alain Delon sau Marlon Brando, nu -, frumuseţea este cea pe care o descoperi într-o femeie.

- Momo, ne-a fost dată o scară ca să evadăm. Omul a fost mai întâi mineral, apoi vegetal, apoi animal - nu poate uita că este animal, adesea este ispitit ca să devină animal -, apoi a fost om înzestrat cu o conştiinţă, raţiune, credinţă. Îţi imaginezi drumul de la stadiul de pulbere până azi? Iar mai târziu, când îţi vei depăşi condiţia de om, vei deveni un înger. S-a terminat cu legătura ta cu pământul. Când dansezi, ai intuiţia acestei stări.

Apoi a sosit ziua de neuitat în care domnul Ibrahim m-a anunţat că urma să ajungem la marea lui de baştină. Era emoţionat ca un puşti. A vrut să meargă singur înainte şi, ca să mă poată repera,  mi-a cerut să îl aştept sub un măslin.
... Maşina se izbise de un zid. Era foarte slăbit. M-am aruncat la pieptul lui. A deschis ochii şi a zâmbit.
- Momo, călătoria se încheie aici.
- Nu, nu am ajuns încă la marea de unde vii.
- Ba da, eu am ajuns. Toate braţele fluviului se varsă în aceeaşi mare. Marea unică.
Şi atunci s-a întâmplat fără voia mea: am început să plâng...
-Momo, tu te plângi pe tine, nu pe mine. Eu am trăit bine. Am îmbătrânit. Am avut o soţie care a murit de mult, dar pe care o iubesc la fel ca-n tinereţe. Am avut un prieten, Abdullah, pe care să-l saluţi în locul meu. Mica mea băcănie mergea bine. Rue Bleue este o stradă drăguţă, chiar dacă este albastră doar cu numele. Şi apoi ai apărut tu.
A închis încet ochii.
- Domnu' Ibrahim!
- Şşşş... Nu te îngrijora. Nu mor, Momo, merg să întâlnesc necuprinsul.
Asta a fost tot.

Domnul Abdullah era un domn Ibrahim, plin de vorbe alese, de poeme ştiute pe dinafară, un domn Ibrahim care ar fi petrecut mai multă vreme să citească decât să stea în faţa casei de marcat. În orele în care ne învârteam în mănăstiri, el numea asta dansul alchimiei, dansul care transformă arama în aur. Cita deseori din Rumi. Spunea:
Aurul nu are nevoie de piatra filozofală, însă arama da.
Fii mai bun.
Omoară ceea ce este viu: trupul tău.
Adu la viaţă ceea ce este mort: inima ta.
Ascunde ceea ce este prezent: lumea de aici.
Cheamă ceea ce este absent: lumea vieţii viitoare.
Distruge ceea ce există: pasiunea.
Crează ceea ce nu există: intenţia.

fragmente din cartea Domnul Ibrahim şi florile din Coran - Eric-Emmanuel Schmitt

Zborul pescărușului

Cei mai mulți pescăruși nu caută să învețe decât elementele de bază ale zborului - cum să ajungă de pe mal până la hrană și înapoi. Pentru cei mai mulți pescăruși, nu zborul contează, ci hrana. Dar pentru acest pescăruș zborul era totul, nu hrana. Mai mult decât orice pe lume, Pescărușului Jonathan Livingston îi plăcea să zboare.

Întuneric! Pescărușii nu zboară niciodată pe întuneric!

În ziua aceea, nu și-a pierdut vremea în conversații cu alți pescăruși, ci a zburat fără întrerupere până după apusul soarelui. A descoperit lupingul, tonoul lent, tonoul strâns, vria inversă, buntul pescărușului, roata.

Viața are o altă semnificație acum! În locul zborului nostru istovitor până la bărcile de pescari și înapoi, iată adevărata noimă a vieții! Ne putem ridica noi înșine din ignoranță, putem deveni noi înșine ființe ale perfecțiunii, inteligenței și talentului. Putem fi liberi! Putem să explorăm! Zborul!

Când ateriză, pescărușii erau adunați în Consiliu; parcă se adunaseră mai demult. De fapt, așteptau.
- Pescărușul Jonathan Livingston! În Centru!
Cuvintele Bătrânului vibrau de o adâncă solemnitate. În centru însemna fie ocară, fie onoare. Când se alegeau cei mai importanți conducători ai pescărușilor, aceștia erau chemați în Centru pentru Onoare. Cu siguranță, se gândi el, Breackfast Flock a urmărit Recordul meu de azi-dimineață! Dar eu nu am nevoie de onoruri. Nu vreau să fiu conducător. Vreau doar să le împărtășesc experiența mea, să le arăt orizonturile care ni se deschid nouă, pescărușilor. Păși în față.
- Pescăruș Jonathan Livingston, spuse Bătrânul, în Centru pentru Ocară, în văzul tuturor pescărușilor. - ... pentru cumplita sa nesăbuință, intona vocea solemnă, pentru violarea demnității și tradițiilor neamului pescărușilor...
A fi chemat în centru pentru ocară însemna alungarea din obște și exilarea pe Stâncile Îndepărtate.
- ... într-o zi, Pescăruș Jonathan Livingston, vei înțelege că orice nesăbuință e fără rost. Viața este necunoscutul și incognoscibilul; noi am fost aduși pe lume ca să mâncăm  și să supraviețuim cât mai mult.
Un pescăruș n-are dreptul să replice în fața Consiliului, dar vocea lui Jonathan se auzi:
- Nesăbuință? Fraților! Strigă el. Oare un pescăruș care descoperă și urmează un sens în viață, un țel mai înalt, este nesăbuit? Mii de ani ne-am zbătut să obținem pește; acum rațiunea vieții noastre e alta - să ne desăvârșim, să explorăm, să fim liberi! Mai dați-mi o șansă, lăsați-mă să vă arăt ce am descoperit...
Stolul era parcă de piatră.
- Frăția noastră a încetat! au intonat pescărușii într-un singur glas și, astupându-și solemn urechile, i-au întors spatele.

Pescărușul Jonathan și-a petrecut restul zilelor singur, zburând dincolo de Stâncile Îndepărtate. Singura lui suferință nu era singurătatea, ci faptul că ceilalți pescăruși nu voiau să creadă în strălucirea zborului care-i aștepta; nu voiau  să deschidă ochii și să vadă.

În fiecare zi se desăvârșea mai mult. Deprinsese, de pildă, că picajul aerodinamic de mare iuțeală îl făcea să ajungă la peștele rar și gustos care se găsea în bancuri, la zece picioare adâncime: nu mai avea nevoie de pescari și de resturile de pâine pentru a supraviețui. Deprinsese să doarmă în văzduh, plutind noaptea pe vântul care bătea dinspre țărm, acoperind o sută de mile de la apusul până la răsăritul soarelui. Grație aceluiași control interior, zbura prin pâcla deasă a mării și se ridica deasupra ei spre zările clare, orbitoare... în timp ce toți ceilalți pescăruși adăstau pe Pământ, umiliți de ceață și ploaie. Deprinsese să înainteze mult peste uscat, călare pe vântul puternic, și să se hrănească acolo cu insecte delicate.

Ceea ce visase cândva pentru Stol câștiga acum doar pentru el; își desăvârșea zborul și nu regreta prețul pe care-l plătise. Pescărușul Jonathan descoperea că pescărușii trăiesc atât de puțin din cauza plictiselii, fricii și mâniei, că, odată alungate acestea din minte, viața lui urma să fie lungă și frumoasă.

Iată și paradisul, se gândea el și zâmbea. Nu prea se cuvine să critici paradisul tocmai când te îndrepți spre el. Pe măsură ce se-nălța de la Pământ, pe deasupra norilor, vedea cum propriul său trup începea să strălucească. Era tot un trup de pescăruș, dar care începea acum  să zboare mult mai bine ca-nainte. Penele i se făcuseră albe și strălucitoare, iar aripile-i erau netede și fără cusur, ca niște foi de argint șlefuit.
Plutea deasupra mării, spre un țărm crestat. Priveliști noi, gânduri noi, întrebări noi. De ce atât de puțini pescăruși? Paradisul ar trebui să fie înțesat de pescăruși. Și oare de ce sunt atât de obosit, dintr-o dată?! În Paradis pescărușii n-ar trebui să se simtă obosiți și nici să doarmă niciodată.
În zilele următoare, Jonathan a văzut că și acolo avea de învățat la fel de multe lucruri despre zbor ca și în lumea pe care o lăsase în urmă. Cu o deosebire. Aici, pescărușii gândeau ca și el. Pentru fiecare dintre ei, cel mai important lucru în viață era să năzuiască să se atingă desăvârșirea  în ceea ce le plăcea mai mult: zborul.

- Unde sunt ceilalți, Sullivan? De ce nu suntem mai mulți aici? Acolo de unde am venit, erau mii și mii de pescăruși.
- Singurul răspuns pe care ți-l pot da, Jonathan, este că păsări ca tine sunt una la un milion. Cei mai mulți dintre noi au atins foarte greu acest prag. Noi am trecut dintr-o lume într-alta și, deși aceasta nu se deosebea cu nimic de prima, uitam imediat de unde am venit, ne era indiferent încotro mergem, trăim clipa. Bănuiești prin câte vieți am trecut până să ne dăm seama că viața înseamnă mai mult decât hrană, luptă și putere în Stol? O mie de vieți, Jon, zece mii! Și apoi, încă o sută de vieți până am început să ne dăm seama că există perfecțiune, și încă o sută până ne-am dat seama că scopul nostru în viață este să atingem acea desăvârșire și s-o dezvăluim celorlalți.

- Dacă vrei, putem începe să învățăm cum să învingem timpul, spuse Chiang, până vei ajunge să zbori în trecut și viitor. Atunci vei fi în stare să înveți lucrul cel mai greu, cel mai serios și cel mai plăcut. Vei fi în stare să pornești în sus și să cunoști ce înseamnă bunătatea și dragostea.

Dar a venit și ziua când Chiang dispăru. Vorbise liniștit cu ei, îndemnându-i să nu renunțe la învățătură, la exercițiu, la efortul de a înțelege cât mai mult din principiul invizibil, dar perfect al vieții. Apoi, în timp ce vorbea, penele i se făcură treptat atât de strălucitoare, că nici un pescăruș nu putu să-l mai privească.
- Jonathan, acestea i-au fost ultimele cuvinte, nu uita să te desăvârșești în iubire.

Zilele treceau și Jonathan își dădea seama că se gândea tot mai des la locul de unde venise, la Pământ. Dacă pe vremea când trăia acolo ar fi știut măcar o fărâmă din câte știa acum, viața ar fi avut o altă semnificație. Stătea pe nisip și se întreba dacă există vreun pescăruș, acolo, pe Pământ, care încearcă să evadeze din limitele sale, să vadă sensul zborului, dincolo de folosirea acestuia ca pe un simplu mijloc pentru a ciugului o firimitură dintr-o barcă de pescar. Și cu cât își exersa mai mult bunătatea, cu cât încerca mai mult să cunoască natura iubirii, cu atât mai mult dorea să se întoarcă pe Pământ. Pentru că, în ciuda trecutului său singuratic, Pescărușul Jonathan era sortit să fie dascăl. Își manifesta iubirea, împărtășind cunoștințele lui, oricărui pescăruș care dorea să cunoască adevărul.

Cu cât zbori mai sus, cu atât vezi mai departe.

Oare ce exersăm în fiecare zi? Dacă prietenia noastră depinde de spațiu și timp, atunci în ziua în care vom învinge în sfârșit spațiul și timpul ne vom fi distrus și propria noastră frăție. Dacă învingem spațiul, rămânem numai cu Aici. Dacă învingem timpul rămânem numai cu Acum. Și, între Aici și Acum, oare nu crezi că ne-am putea vedea din când în când unul pe altul?

- Întregul vostru trup, de la o aripă la alta, le spunea altă dată Jonathan, nu este altceva decât gândul vostru, într-o formă vizibilă. Dacă spargeți lanțurile  în care vă este ferecat trupul...
- Suntem liberi să mergem unde vrem și să fim ceea ce suntem.

Trupul nostru nu e altceva decât gândirea însăși!...

- Jonathan, îți amintești că mi-ai spus odată, demult, că cine își iubește stolul îndeajuns se întoarce la el și-l ajută să se desăvârșească?
- Da, sigur.
- Nu înțeleg cum poți iubi un cârd de păsări care tocmai au încercat să te ucidă.
- Dar, Fletcher, nu asta iubești la ei! Nu iubești ura și răutatea. Trebuie să te străduiești să vezi adevăratul pescăruș, partea bună din fiecare. Trebuie să-i ajuți și pe ei s-o vadă în ei înșiși. Asta înțeleg eu prin dragoste. E grozav când înțelegi asta.

- Sărmane Fletch, să nu crezi ce-ți spun ochii. Ei oglindesc numai piedicile. Privește cu gândul, descoperă ceea ce știi deja și vei vedea cum trebuie să zbori.

- Pentru început, spuse el apăsat, trebuie să înțelegeți că un pescăruș este ideea nelimitată a libertății, imaginea Marelui Pescăruș, iar întregul vostru trup de la o aripă la alta nu este decât gândul vostru însuși.

Un pescăruș care vrea să-și desăvârșească zborul nu cunoaște limite.

- Cum se numește miracolul vieții? Marele-Pescăruș-Jonathan-Fie-i-Numele-Sfânt a spus că zborul...
- Viața nu-i un miracol, Elev Oficial. E o mare plictiseală. Marele tău Pescăruș Jonathan e o poveste veche, un basm de adormit copiii, pe care-l ascultă cei care sunt atât de slabi, încât nu pot să facă față vieții așa cum este ea. Imaginează-ți numai: un pescăruș care să zboare cu două sute de mile pe oră! Am încercat, dar nu am putut să depășesc cincizeci, și asta în picaj, și fără control. Există legi ale zborului care nu pot fi depășite, și, dacă nu mă crezi, încearcă! Chiar crezi în adâncul sufletului tău că marele tău Pescăruș Jonathan a zburat cu două sute de mile pe oră?
- Chiar și mai mult, spuse Elevul Oficial cu deplină credință. Și i-a învățat și pe alții să o facă.
- Da, ăsta este basmul de care vorbeam. Arată-mi că poți să zbori atât de repede, și-ți voi da ascultare.

Imaginația este asemenea unui suflet străvechi, care se face auzit în sinea noastră. Ne vorbește despre o lume strălucitoare și despre bucuriile și tristețea, deznădejdea și triumful ființelor care o populează.
Poveștile nu ascultă de reguli și principii, ci se ivesc din misterul care ne alimentează imaginația.
Povestea știa ceea ce eu încercam să refuz: regulile și ritualul vor ucide încetul cu încetul libertatea de a trăi cum vrem. Timpul s-a scurs, aproape o jumătate de secol. Secolul XXI, încorsetat de autoritate și de ritual, poate să înăbușe libertatea. Nu înțelegi? Lumea va deveni mai sigură, dar nu mai liberă.


Pescărușul Jonathan Livingston - Richard Bach

Spicuiri ... din Mîndruţă

" Ai divorţat. Ce ai înţeles din prima căsnicie?
Lucian Mîndruţă.: Am înţeles că cel mai frumos lucru într-o căsnicie poate să fie, până la urmă, divorţul. La final, la divorţ, când m-am dus la tribunal avocata a întârziat. Şi eu eram cu soţia de care urma să divorţez, discutam lejer lângă o fereastră, râdeam şi fumam. Avocata a venit, m-a luat de-o parte şi mi-a spus: "n-ar fi trebuit să veniţi chiar aşa la tribunal, cu amanta, pentru că nu e frumos". Şi i-am spus că e soţia... de ea mă despart. Nu doar părea că ne înţelegem, chiar ne înţelegeam foarte bine doar că, pur şi simplu, fiecare avea drumul lui.

Cum ai cunoscut-o pe actuala soţie? Să zicem ultima, soţia definitivă? E iubirea definitivă?
L.M.: N-aş vrea să creadă că e ultima, că după aceea şi-o ia în cap. Deci rămânem la formula "actuala soţie". Şi sper că şi ea crede acelaşi lucru despre mine, sunt doar "actualul", da?

Care este sensul vieţii?
L.M.: Nu există un sens al vieţii. Viaţa este ce-şi face fiecare din ea. Nu are un sens, nu are o logică...

Tu ai trecut de jumătate...
L.M.: Am trecut, nu mai am mult.

Şi cum te consolezi cu gândul ăsta?
L.M.: Nu mă consolez.

Înseamnă că eşti într-o depresie continuă.
L.M.: Da. În general, oamenii care înţeleg viaţa nu pot să aibă ca alternativă decât depresia. Nu există altceva. Pentru că este limpede. Munceşti, tragi tare, încerci să perpetuezi specia, încerci să te îmbunătăţeşti pe tine ca individ, încerci să nu faci prea mult rău în jur, după aia mori şi nu se mai întâmplă nimic.

Ce contează cel mai mult în viaţă?
L.M.: Absolut nimic. Nu contează absolut nimic. Orice ai face, viaţa se încheie. Şi dacă eşti Napoleon, şi dacă eşti cerşetor. Nu are nici un sens. Nu are nici un rost să te gândeşti că are un sens. Ceea ce e minunat dacă poţi să faci este să laşi câteva cuvinte bine scrise. Asta e tot. Pe care, la un moment dat, să le păstreze unii sau alţii."

preluat din revista Tango - Marea Dragoste