Despre dragoste, cu Părintele Pantelimon de la Mănăstirea Oaşa

"Fără Dumnezeu, orice iubire moare"

- Timişorean la origine, absolvent al Facultăţii de Arte Plastice a Universităţii de Vest, în prezent e călugăr şi preot la Mănăstirea Oaşa, unde pictează şi minunate icoane, pline de aur şi har. Dar aurul cu adevărat preţios al tânărului părinte e înălţimea sa duhovnicească deosebită, care transpare şi în textul pe care îl publicăm. Un îndreptar de viaţă şi de iubire adevărată.

"Iubirea e fundamentul fiinţei noastre"
- Drumul spre Oaşa e bătut de sute de tineri care vin să se spovedească. Simţiţi, oare, prin destăinuirile lor, că ceva s-a schimbat în felul în care se raportează la dragoste?
- Aş spune că noi, monahii, cunoaştem mult mai bine lumea decât se cunoaşte ea însăşi, pentru că noi n-o vedem din exterior, ci din interior. În sensul acesta, părerea mea este că tinerii de azi au mare potenţial sufletesc, dar le lipsesc punctele cardinale. Cel mai adesea ei nu ştiu cu adevărat ce e iubirea. O confundă cu îndrăgostirea. Şi nici nu ştiu să o trăiască. Văd filme şi trăiesc după clişee. Visează toţi o iubire mare, ca-n filme. O iubire dată de-a gata, cu un partener fără cusur, care să-i înţeleagă orice ar fi. Şi nu pricep de ce lor nu li se întâmplă la fel. Dar iubirile astea din cărţi şi filme sunt utopice, nu se verifică real. Ceea ce se simte însă la toţi cei care vin să se spovedească este o căutare neobosită, nevoia de a trăi o iubire profundă, perfectă. Foamea asta de iubire există în toţi.

- De ce avem atâta nevoie să ne împlinim într-o dragoste mare?
- Căutând iubirea, îl cauţi, de fapt, pe Dumnezeu. Chiar fără să-ţi dai seama. Chiar dacă nu eşti un bun creştin, simţi cumva, straniu, de fiecare dată când iubeşti şi eşti iubit, că acolo, în iubire, e adevărul. Cauţi iubirea toată viaţa, ai nevoie de ea chiar şi atunci când te prefaci că nu mai ai, o trăieşti greşit, o trăieşti strâmb, dar o iei de la capăt. Gravitezi în jurul ei, te străduieşti mereu să o înţelegi, pentru că simţi că acolo e împlinirea şi fericirea. Noi, oamenii, nu putem să nu iubim, să nu vrem să fim iubiţi. Pentru că ăsta e fundamentul fiinţei noastre. Dumnezeu este iubire şi tot ceea ce este în lumea asta tânjeşte după iubire. Dumnezeu a creat totul după chipul şi după asemănarea Lui, după tiparul Lui, al relaţiei treimii. Dumnezeu e o relaţie, Dumnezeu nu e singur. Noi am fost creaţi ca oameni să participăm la bucuria relaţiei din Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Să trăim iubirea. Să fim împreună. De aceea se spune că raiul e comuniunea cu toţi, iar iadul e neputinţa de a mai iubi.

- Deşi îl avem pe Dumnezeu, simţim totuşi că fără celălalt nu suntem compleţi. E nevoie de un altul, ca să fim fericiţi?
- Dumnezeu i-a făcut pe oameni incompleţi, tocmai ca să aibă nevoie unul de altul. Dacă ne-ar fi făcut perfecţi, ne-am fi fost suficienţi singuri. Sigur, există oameni care dăruiesc mai mult, oameni care dau mai puţin, dar nu trebuie să ne oprim la relaţia cu un singur om, trebuie să învăţăm să iubim pe toată lumea, să câştigăm un rod din relaţia cu fiecare, nu doar din aceea cu partenerul de viaţă. Orice om e un dar potenţial pentru noi, cu care ne putem îmbogăţi.

- Visăm, aproape toţi, la o iubire mare, care să ne ţină toată viaţa. Şi totuşi, realitatea ne arată că iubirile mor, şi ele, mai des decât am vrea să credem. De ce se stinge dragostea?
- Moare pentru că nu există şi Dumnezeu în ecuaţie. Şi atunci noi nu avem de unde să ne alimentăm, să ne regenerăm iubirea. Fără Dumnezeu, nu există principiul generator de iubire. Omul singur e o fiinţă limitată. Harul e cel care îl face infinit de adânc. Harul e de la Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că orice realitate netransfigurată degenerează. Se consumă. Fără har, omul e în stare căzută. La fel şi cu iubirea. Ea se stinge dacă nu există răspuns. Dacă o întorci către Dumnezeu şi către oameni, ea primeşte răspuns din infinitatea Lui Dumnezeu. Dacă o întorci către tine, către trup, către materie, ea se cheltuie, se epuizează, pentru că lucrurile astea sunt limitate. De asta e nevoie de cununie. Cununia e unirea a doi cu un al treilea, cu Dumnezeu, care e infinit.

- Din păcate, simplul fapt că te cununi în biserică nu garantează mereu fericirea...
- Trebuie să învăţăm să-L vedem în celălalt pe Dumnezeu. Nu trebuie să ne raportăm la un om ca la un lucru finit. Orice persoană e un izvor infinit, dar care nu e descătuşat. Prin iubire şi cu ajutorul lui Dumnezeu, putem rupe zăgazurile, astfel ca celălalt să-şi dea drumul fiinţial, să scoată din el tot potenţialul lui moral, spiritual şi de iubire. Pentru că fiecare om e cu mult mai mult decât se vede. Şi vine iubirea şi activează în celălalt ceva ce habar nu avea că zace în el. Ai nevoie de un celălalt care să îţi dea măsură. În relaţie de doi, omul evoluează continuu. Şi nu mai are cum să se sature de celălalt, să se plictisească, să ajungă la rutină. Pentru că fiecare îl face pe celălalt să evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, şi această înflorire a lui este infinită. Mulţi oameni par incapabili de sentimente profunde. Asta, pentru că nu au fost iubiţi, la rândul lor, ca să înceapă să înflorească. Dar toate astea nu sunt posibile fără Dumnezeu. Şi fără efortul fiecăruia de a activa în celălalt taina Lui, harul dumnezeiesc. Trebuie să iubeşti cu Dumnezeu din tine, pe Dumnezeu din celălalt.

- Cum ar trebui să iubim, părinte? Unde greşim, de tot ajungem să o luăm de la capăt?
- Nu ştim să ne dăruim. Nu avem exerciţiul dăruirii de sine. Societatea actuală îi educă pe oameni în direcţia propriilor dorinţe, îi învaţă să se iubească întâi de toate pe ei, să-şi urmărească propria împlinire. Şi dragostea devine, astfel, un fel de accesoriu, care le serveşte fericirii proprii. Am o carieră, am o casă, am şi o iubită! Dar nu iubim cu adevărat decât atunci când facem acest exerciţiu al ieşirii din sine şi când începem să ne exersăm în dăruire, să ne antrenăm puterea de iubire. Să iubeşti înseamnă să gravitezi în jurul împlinirii celuilalt. Să te gândeşti cum poti tu să-l ajuţi pe celălalt, cum poţi să-i vii în întâmpinare, cum să-l odihneşti, cum să-l scuteşti de un efort, cum să-i faci o bucurie, cum să-i găteşti o mâncare bună, când e obosit. Trebuie să înveţi să trăieşti prin celălalt şi pentru celălalt. Iubirea înseamnă foarte multe gesturi. Intenţiile, gândurile în sine nu au nici o valoare în absenţa lor. E plină lumea de ele. Făcând gesturi te şi verifici pe tine, dacă poţi cu adevărat să iubeşti. Am citit de curând într-o carte cum un deţinut politic ţăran, închis la bătrâneţe, primea de la băbuţa lui scrisori, în care ea punea şi câte o floare presată. Asta înseamnă iubirea. Şi chiar mai mult. Să dăruieşti atunci când eşti epuizat, când nu mai ai nici o forţă. Nu există scuză să nu dăruieşti. Dacă dai din prisos, când ţi-e bine şi-ţi vine uşor, nu are valoare. Atunci când nu mai poţi şi vrei totuşi să faci ceva pentru celălalt, izbucnesc în tine resurse de energie de care habar nu aveai. Primeşti forţă de la Dumnezeu şi ajungi să faci mai mult decât credeai că eşti capabil. Să te dăruieşti atunci când nu mai poţi te leagă cu adevărat de celălalt şi-l face şi pe celălalt să se deschidă, să dăruiască la rândul lui. În iubire, trebuie să dăruim ce nu avem, când nu mai avem. Şi atunci, ca în Evanghelie, nimicul se transformă, şi pâinea şi peştii ajung tuturor.

- Până unde te poţi dărui pe tine, fără ca asta să te anuleze cu totul? Uneori, poate e mai bine să te opreşti, dacă celălalt nu-ţi răspunde la fel...
- Dăruirea de sine e un gest voluntar, nu este o dependenţă faţă de celălalt, nu e sclavie. Nu ţi se cere s-o faci. Prin dăruire nu mă anulez, ci mă regăsesc pe mine şi mă îmbogăţesc cu felul celuilalt de a fi. Prin posedare, mă anulez. Unora le convine să se lase stăpâniţi de alţii. E cazul multor femei de azi, care ajung să se înrobească. Le bat bărbaţii, sunt chinuite, dar le e frică să-şi asume un drum, de dragul siguranţei. Au parte de o suferinţă absurdă, care nici măcar nu e mântuitoare. E o formă de lene. Refuză responsabilitatea propriilor decizii şi atunci preferă doar să execute. Dar aşa nu vor evolua niciodată.

"Când Dumnezeu iţi trimite dragostea, nu înseamnă că-ţi dă de-a gata şi o mare iubire"
- Nu toată lumea are parte în viaţa aceasta de iubiri extraordinare. E vina noastră? Ţine de noi să trăim o mare iubire sau ea e un dar de la Dumnezeu?
- Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu există coincidenţe. Faptul de a întâlni o anumită persoană ţine de voia Domnului. Dar felul în care reacţionăm noi la întâlnirea respectivă ţine de noi. Fiecare persoană care ne iese în cale e un dar de la Dumnezeu şi noi trebuie să ne întrebăm, de fiecare dată, de ce a rânduit Dumnezeu să întâlnesc omul ăla. Ce pot eu să fac din relaţia asta? Ce trebuie eu să înţeleg? Ce folos pot să trag? Apoi, să nu confundam îndrăgostirea cu iubirea. Dacă Dumnezeu iţi trimite dragostea, nu înseamnă că-ţi dă de-a gata şi o mare iubire. Dragostea e doar o arvună de la Dumnezeu. Dacă o cheltui fără ştiinţă, nu mai ajungi niciodată la iubirea adevărată. Poate la început nu pare mare, dar iubirea, dacă se lucrează, creşte tot mai mult. Iubirea nu e emoţie, e o putere. Dumnezeu nu e trup şi totuşi se defineşste pe sine ca iubire. Deci, iubirea nu e trup! Sigur, şi componenta asta trupească intră în iubire, dar nu se reduce totul la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primită de sus, o putere care trebuie eliberată şi lucrată de fiecare în parte. Spun eliberată, pentru că cel mai adesea ne iubim pe noi înşine, şi atunci iubirea este închisă în noi, se învârte în cerc. Este o iubire egoistă, întoarsă către sine, în loc să fie liberă şi să nu ceară nimic în schimb.

- Iubirea adevărată e întotdeauna liberă?
- Da, iubirea adevărată afirmă libertatea celuilalt. Nu încearcă să-l stăpânească. Aici se greşeşte cel mai mult în relaţii, când unul încearcă să-l transforme pe celălalt, să-l ajusteze după gustul propriu. Când iubeşti, trebuie să ieşi din tine în sensul de a încerca să-l trăieşti pe celălalt, să-l întelegi pe celălalt, să vezi lumea prin ochii lui. Dacă îi calci libertatea, apare instinctul de apărare. Şi se va închide în el. Se va feri de tine, se va simţi agresat. Într-o relaţie trebuie să existe un balans între apropiere şi distanţă. Trebuie să-i păstrezi celuilalt taina, să n-o spulberi. Să nu încerci să cotrobăi în toate cotloanele sufletului lui, să nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, îndrăzneala distrug misterul celuilalt. Exerciţiul acesta al ieşirii din noi înşine uneori e dureros, înseamnă să părăseşti o poziţie sigură, să ieşi din confortul felului tău de a fi, adoptând felul celuilalt de a fi. Dar numai aşa te poţi lărgi, te poţi îmbogăţi şi poţi transforma iubirea în cale de cunoaştere. Dacă rămâi în tine însuţi, eşti foarte sărac. Ba, mai mult, te trezeşti că toţi îţi întorc spatele. Te trezeşti singur.

- Ar trebui atunci să cultivăm toleranţa în dragoste?
- Ar trebui să facem exerciţiul alterităţii, nu al toleranţei. Toleranţa e un fel de îngăduinţă faţă de ceva ce ţie nu-ţi convine, presupui că celălalt are nişte defecte pe care tu, din mărinimie, le treci cu vederea. Adică toleranţa presupune mândria. Or, într-o relaţie de iubire tu nu ai dreptul să consideri felul tău de a fi mai bun ca al celuilalt, n-ai voie să ceri celuilalt să se schimbe, trebuie să-ţi ceri ţie să-l suporţi pe celalalt. În iubire, nu trebuie să te preocupe binele tău, ci trebuie să te pui pe tine în slujba celuilalt, preocuparea ta să fie devenirea lui. Scopul lui nu e să te înfrumuseţeze pe tine, să te facă să te simţi mai frumos şi mai bun. Iubirea trăită drept schimbă oricum lucrurile în bine. Faptul că mă dăruiesc total, că mă arăt jertfitor îl face şi pe celălalt să se corecteze, să se simtă, îl schimbă în bine. Părintele Teofil Părăian spunea că dragostea niciodată nu calculează şi dragostea totdeauna calculează. Cum vine asta? Păi, niciodată nu calculează ce dăruieşte, ca să-i atragă atenţia celuilalt uite, câte am făcut pentru tine, acum dă-mi şi tu la fel. Şi în acelaşi timp calculează mereu cât primeşte, ca să poată da mai mult. Asta e iubirea adevărată.

- Cîteodată, oricâte ai face pentru celălalt, el rămâne indiferent şi nu-ţi întoarce nici o fărâma de dragoste. Cum ştii care e omul pentru care merită să dai tot?
- În ordinea firească, important e să nu te implici într-o relaţie până nu eşti sigur de ea. Potenţialul de afecţiune, de iubire, trebuie păstrat până găseşti o persoană cu care te potriveşti cu adevărat, cu care să ai în primul rând o potrivire sufletească, nu trupească. Apoi, un om de calitate, dacă a întâlnit un alt om de calitate şi se jertfeşte până la capăt, reuşeşte să-l învingă pe celălalt prin iubire, chiar dacă celălalt iubeşte mai puţin. Iubirea unuia, cu statornicie, poate să salveze iubirea celuilalt. Am cunoscut multe recuperări miraculoase de relaţii care erau în pragul eşecului şi au ajuns chiar mai puternice şi mai profunde ca înainte. Oamenii trebuie să înveţe să aprecieze crizele. Întrebarea mai are însă şi o capcană. Dacă te opreşti la om, rişti să pierzi tot. Dacă îl ai în minte mereu şi pe Dumnezeu, găseşti în jur suficiente persoane care să merite să dai tot, fără să-ţi mai fie teamă că ai putea pierde. Nici un om nu merită în sine să-i dai tot. Pentru că omul ăla nu e ultima realitate, dar Dumnezeu din el, da. În definitiv, prin om ne dăruim, de fapt, lui Dumnezeu.

"Dacă nu se ajunge la cununie, înseamnă că Dumnezeu e scos afară din ecuaţie"
- Şi atunci care e rostul căsniciei?
-Relaţia, căsnicia sunt doar un cadru în care noi ne manifestăm, ne desăvârşim. Ne exersăm iubirea, această capacitate de a ieşi din noi înşine, de a deveni transparenţi, ca Dumnezeu să se poată manifesta deplin în noi, iar noi să ajungem la acea pătrundere reciprocă între oameni, să putem iubi tot mai mult. Numai dacă ne exersăm deschiderea, devenim nişte vase largi care pot primi mult mai mult decât pe celălalt. Şi atunci pot iubi, prin intermediul lui, pe toţi oamenii, întreaga natură şi toate animalele, pot cuprinde în inima mea toată creaţia lui Dumnezeu. Exersând comuniunea în doi ne pregătim pentru comuniunea cu toţi, care va fi în Împărăţia Cerurilor.

- Există suflete pereche? Oameni alături de care totul devine mult mai uşor?
- Există, dar mai multe. Nu există un singur om cu care să-ţi fie scris să fii împreună. Există însă mai multe persoane în lumea asta cu care relaţionezi foarte bine. Faptul că ai întâlnit una şi, din neştiinţă, iubirea s-a cheltuit, nu înseamnă că vei rămâne toată viaţa singur. Aşa cum faptul că ai întâlnit un suflet pereche nu garantează că iubirea va dura, dacă nu lucrezi virtuţile ei. Fără potrivire, nu e posibilă dragostea. Dar potrivirea e doar o scânteie. Ea nu garantează veşnicia sentimentului. Nu meriţi ceva pentru care n-ai muncit! (râde). Din contră, se întâmplă des ca tocmai aceste iubiri să se cheltuie mai repede, pentru că totul e perfect şi nimeni nu depune nici un efort. Se ajunge la un fel de suficienţă, pentru că celălalt corespunde perfect nevoilor mele şi eu nevoilor lui, şi atunci fiecare se iubeşte pe sine, prin intermediul celuilalt.

- Aşa se nasc gelozia si posesivitatea?
- Gelozia e iubirea de sine prin celălalt. Dacă eşti gelos, nu-l iubeşti pe celălalt cu adevărat, ci consideri că celălalt e dreptul tău şi cineva atentează la el. Ţi-e frică să nu vină cineva să ţi-l fure. Dar nici un om nu are dreptul să îl confişte pe celălalt. Iubirile astea contorsionate, cu gelozii şi suferinţe care-ţi fură ochii şi-ţi întunecă mintea, sunt iubiri demonice. Ele sunt fascinante în felul lor, sunt foarte simţuale, au un erotism exacerbat, dar produc enorm de multă suferinţă, te desfiinţează ca persoană. Tu crezi că te-ai jertfit suferind, dar de fapt ai fost posedat. Iubirea adevărată, dumnezeiasca, afirmă, nu distruge. E ca un cer senin. N-are tulburare şi n-are ceaţă.

- Astăzi, tot mai mulţi oameni aleg o formă liberă de iubire. Nu se mai căsătoresc, ba uneori nici nu mai locuiesc împreună, dar cu toate acestea, se iubesc şi trăiesc în armonie. E greşit că procedează aşa?
- Iubirea care nu implică responsabilitate şi sacrificiu nu e iubire adevărată. E iubire conjuncturală, care nu ajunge la maturitate. De fapt, în cazul lor nici nu se ajunge cu adevărat la iubire, ei rămân în faza de îndrăgostire. Dacă nu se ajunge la cununie, înseamnă că Dumnezeu e scos afară din ecuaţie. Şi fără harul dumnezeiesc, omul e finit şi dragostea lui ţine doar o vreme. Cei care aleg calea aceasta vor o iubire în care să nu aibă nimic de pierdut, ci doar de câştigat. Vor să ia ceva ce se obţine uşor şi să se păstreze mereu liberi, în cazul că apare ceva mai ofertant.
- Când trăieşti o iubire nefericită, te gândeşti adesea că ar putea exista cineva care să te iubească mai mult, să te înţeleagă mai bine...
- Modul ăsta de a vedea lucrurile e o consecinţă a gândirii tehniciste. Un produs se uzează moral, în momentul în care apare o versiune îmbunătăţită a lui. (râde) Adică iese din uz. Or, oamenii nu ies din uz, ei devin continuu. Trebuie să aprofundăm, să săpăm în relaţia respectivă, pentru a ajunge la noi şi noi adâncimi, chiar dacă apar oportunităţi de relaţii mai bune, chiar dacă cunoaştem persoane care ni se par mai potrivite. N-avem voie să schimbăm persoana. N-avem voie să începem mii de drumuri, pentru că nu mai ajungem niciodată la capăt. Nu poţi să te remodelezi la infinit după alte tipare de femei sau bărbaţi, pentru că te toceşti ca piesa, ajungi să nu mai ai nici un profil. Tu crezi că ai căpătat experienţă, că ţi-ai îmbogăţit modul de a fi, având foarte multe iubiri, dar de fapt te-ai pierdut pe tine, nu mai ştii cine eşti cu adevărat. În iubire, ca şi în profesie, e foarte important să fii statornic. Nu te poţi face trei ani medic, apoi încă trei actor şi după alţi trei să te pregăteşti să devii fotbalist. Trebuie să mergi mai departe. Pentru că impasul la care ajungi într-o relaţie e al tău, în primul rând, nu al celuilalt. Dumnezeu ţi l-a rânduit ţie, ca să te depăşeşti, ca să evoluezi. Schimbând persoana, fugi de tine, fugi de devenire. Iar obstacolul va reveni, sub altă formă, oricine ar fi lângă tine.

"Nimic nu se poate fără sacrificiu, fără principiul crucii"
- De ce e atât de importantă fidelitatea? Cunosc persoane care spun că-şi iubesc partenerii, deşi îi mai înşală din când în când, şi că asta nu are nici o importanţă, atâta timp cât nu sunt sentimente la mijloc.
- Se mint singuri. Infidelitatea e o formă de consum. E foarte urât să-i consumi pe ceilalţi, pentru nevoile tale erotice. Dar, de fapt, te consumi pe tine. Stagnezi. Fără fidelitate, nu poţi ajunge la nivele mai profunde. Numai aşa poţi evolua. Or, dacă îţi permiţi alternative, înseamnă că nu eşti dispus să înfrunţi blocajul, că vrei să îl ocoleşti. Dacă îţi refuzi alternativa, atunci nu mai eziţi, depăşeşti criza şi vezi şi ce potenţial zace în tine şi în celălalt. Şi eşti mai câştigat şi mai bogat ca înainte. Ajungi la alt nivel al iubirii, e o iubire rafinată şi foarte profundă, care nu mai stă doar în îndrăgostirea trupeasca. Efortul puţin înseamnă devenire puţină, înseamnă să fugi de împlinirea de sine. Vedeţi, nimic nu se poate fără sacrificiu, fără principiul crucii. Sacrificiul pe cruce e fereastra spre Înviere. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că în creaţie toate se cer după cruce. Aşa se manifestă iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. Pentru că asta e condiţia noastră căzută, consecinţa căderii în păcat. Nu ni se dă nimic, dacă nu jertfim ceva. Şi iubirea e o jertfă. Jertfeşti sinele tău, ca să-ţi apropii sinele celuilalt. E o renunţare la tine. Sacrificiul dă profunzime oricărei relaţii. E cel care fixează iubirea. Să te îndrăgosteşti e uşor, dar să iubeşti e foarte greu. Fugi de cruce: fugi de înviere, fugi de bucurie, fugi de iubirea adevărată! Nu se poate fără. Fără cruce, e calea uşoară, comodă. Neştiind să suferim cu bucurie, să umplem suferinţa de rost, fugim, de fapt, de viaţă. Şi tot ce primim e de mâna a doua. Toate bucuriile şi iubirile sunt diluate. Tot ce trăim e searbăd.

- De ce suferinţele din dragoste sunt unele dintre cele mai dureroase?
- Pentru că omul, iubind, se deschide şi devine profund. Şi atunci încasează loviturile direct în profunzimea fiinţei. Dacă iubirea a fost cu Dumnezeu şi celălalt pleacă totuşi, Dumnezeu nu rămâne dator. Vine El şi umple golul, pentru că tu nu l-ai iubit doar pe cel care a plecat, ci şi pe Dumnezeu din el. Poţi fi destrămat cu adevărat după o despărţire, doar dacă nu-L ai pe Dumnezeu. Dacă ai iubit strâmb, dacă ai fost posedat de celălalt.

- Uneori, după o mare iubire, nu mai avem curaj să mergem mai departe, să ne mai deschidem sufletul încă o dată. Cum putem vindeca rănile lăsate de o suferinţă din dragoste?
- Părintele Teofil Părăian spunea că suferinţa e o mare taină. Degeaba ţi-o explici teoretic, inima continuă să doară. Şi orice sfat din afară rămâne tot în afară. Numai Dumnezeu poate vindeca astfel de răni, dacă consideră. Dar unele dintre ele nici nu trebuie să se vindece. Se întâmplă uneori ca inima ta să poată purta infinit de multe răni deschise. Capacitatea de suferinţă a omului e foarte mare. Dar nici nu trebuie să devenim atât de obsedaţi să se închidă rana, să uităm tot. Un eşec în dragoste nu trebuie să ne infirmizeze afectiv. Poţi să duci o altă relaţie şi cu o rană în inimă.Şi cu mai multe răni în inimă. Dumnezeu îţi dă oricum puterea de a iubi din nou. Trebuie să mergi înainte, să ai curajul să te deschizi din nou, să încasezi din nou. N-ai voie să te opreşti.

"Fericirea se munceşte în fiecare zi"
- Unora parcă le sunt date numai suferinţe, toată viaţa...
- Trebuie să înţelegi că e ca un joc între tine şi Dumnezeu. În suferinţă se ascunde, de fapt, dragostea lui Dumnezeu faţă de tine. Şi atunci începi să găseşti un rost fiecărei suferinţe. Fără Dumnezeu, totul sfârşeşte într-un mare absurd. Şi cea mai mică suferinţă te doboară. Nu mai întelegi nimic şi ajungi să-ţi pui capăt zilelor. Cu Dumnezeu, cea mai mare suferinţă e umplută de sens şi e mereu urmată de bucurie. Trebuie să nu uiţi niciodată că Dumnezeu te iubeşte şi te pune la încercare. Te încearcă, pentru că vrea să-ţi dea ceva. Dar cu un preţ! Trebuie să meriţi darul, să te ridici spiritual la nivelul la care îl poţi primi. Nivelul următor al jocului. Oricum, darul e întotdeauna cu mult mai mare decât suferinţa pe care o treci ca să ajungi la el. Dumnezeu nu ne poate dărui liber, că atunci ne-ar asfixia cu iubirea lui, ne-ar distruge fiinţa, nu ne-ar mai lăsa să înflorim liber. Dumnezeu, când ne iubeşte, ne pune la încercare, ca pe argint în topitoare. Pentru că vrea să scoată din noi esenţa cea mai pură.

- Ce ar trebui să facem ca să fim fericiţi?
- Trebuie să pornim în căutarea adevărului iubirii, cu toate forţele noastre. Să nu ne angajăm steril, de suprafaţă, ci să ne dăruim total, tuturor oamenilor şi, prin ei, lui Dumnezeu. Şi să o facem pe viaţă. Fericirea adevărată există. Şi există aici, pe pământ. Ea nu e decât o cale pe care înaintăm. Doar în măsura în care ştim să dăruim, o să şi primim. Pentru că Dumnezeu ne chinuie uneori, dar ne şi răsplăteşte cu asupra de măsură. Se joacă cu noi, ne face să vrem mai mult, să ne dorim mai mult, să devenim mai mult. Fericirea nu e un dat, o pleaşcă, o încremenire care pică pe tine. O fericire statică ne-ar strivi sub o plictiseală cumplită. Fericirea se munceşte, se câştigă în fiecare zi. E un urcuş continuu, o dinamică ce se adaptează permanent nevoilor noastre. Fericirea e devenire.

Învăţăturile unui călugăr

L-am întrebat cum se produc vindecările, ce se întâmplă când cineva vine la el.
”Eu, omul, nu mă gândesc că aş avea ceva de făcut, eu mă deschid şi las Sfântul Duh să curgă prin mine. Nu întreb niciodată omul de ce a venit la mine, ce problemă are, îi simt doar sufletul cât de greu îi este şi apoi mă rog. Atât fac- mă rog împreună cu el. Şi îi spun că este o mare bucurie atunci când doi se strâng în numele Lui că atunci şi El este cu noi. Pentru mine este o binecuvântare când cineva îmi deschide uşa chiliei. Eu nu privesc omul intrând la mine, ci pe Dumnezeu în om pătrunzând în chilie.
La sfârşit simt cum omul este mai uşor, mai senin. Eu nu trebuie să ştiu ce greutate purta el, Dumnezeu ştie, îmi păstrez doar sufletul deschis şi mă rog din toată inima mea. Deci totul este rugăciunea noastră către Dumnezeu, uneori îi ţin mâinile în ale mele, alteori le pun pe creştetul capului. Uneori simt că este nevoie să mai vină, alteori ştiu că lucrarea s-a făcut. Şi miracolul pentru mine nu îl numesc vindecare, îl numesc trezirea omului în Dumnezeu.”

L-am întrebat de ce într-o mulţime agitată, tensionată, nervoasă îmi era mai greu să mă rog şi mi-a răspuns :
“Atât timp cât îl priveşti pe Dumnezeu ca fiind în afara ta, o să şi găseşti motive tot în afara ta. Cauza nu sunt cei din jur ci cum îl priveşti tu pe Dumnezeu. Dacă ai credinţa nestrămutată că El este în tine, realizezi că nimeni nu poate sta între tine şi Dumnezeu. Ca să te rogi cobori în tine, închizi ochii şi în inima ta o să găseşti liniştea. Acolo te aşteaptă Dumnezeu. Mintea este prima care fie se deschide şi prin gândurile tale îl lasă pe El să se manifeste în tine, sau tot mintea este cea care te împiedică. Mintea ţese labirinturi şi uneori se pierde în propria ei ţesătură. Dacă laşi iubirea din inima ta să îţi scalde mintea, o să vezi cum gândurile tale îşi găsesc singure drumul către Cer.”

L-am întrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca să ajungă să ia Lumină:
”Te lupţi să ajungi mai aproape de Dumnezeu când ai o teamă în tine, o nelinişte, o îndoială în ceea ce priveşte relaţia ta cu Dumnezeu. Atunci întotdeauna găseşti că mai ai ceva de făcut, nu ai făcut destul, mai există încă şi acel ceva o să îţi aducă apropierea, şi cauţi şi cauţi neîncetat. Dar dacă te opreşti din zbucium, din frământare, din căutare, îţi dai voie să îl descoperi în tine. Poţi trăi o întreagă viaţă preocupat să îl cauţi în afara ta, dar nu cauţi unde trebuie. Lupta exterioară este un semn al luptei din sufletul acelor oameni, aspiraţia lor, năzuinţa lor, căutarea lor, şi acela e modul în care o reflectă.”

L-am întrebat cum după ore petrecute în picioare, într-o poziţie în care nu puteai nici să te întorci, el nu dădea nici un semn de oboseală şi nu numai aceasta, în jurul lui oamenii erau foarte liniştiţi, calmi. Răspândea o vibraţie de pace în jur care linştea mulţimea.
“Oboseala vine din lupta fiinţei cu viaţa. Când te opui vieţii, judecând, criticând, mâniindu-te, pierzi viaţa din tine şi oboseşti, şi este şi normal pentru că mergi contra curentului. Iubirea este curgerea vieţii. Pacea, liniştea, se obţin când laşi viaţa să curgă prin tine şi nu mai opui rezistenţă la ceva”.
Şi m-a întrebat: ”ai obosit vreodată în timp ce te bucurai, în timp ce iubeai, în timp ce te rugai? Atunci te lăsai purtată de curgerea vieţii, nu opuneai rezistenţă. Atunci te deschideai prin inimă. Oboseşti când cauţi cu mintea, inima nu te oboseşte vreodată. Şi mintea caută neîncetat, mereu găseşte altceva de care să se agaţe, dar în esenţă mintea îşi caută liniştea.
Deci lupta nu este între noi şi cei din jur, sau întâmplările din viaţă, ci este între noi şi noi, acea luptă interioară este cea care epuizează.”

L-am întrebat cum poţi să ieşi din această zbatere, pendulare:
“Nu trebuie să te zbaţi ca să ieşi, pentru că te afunzi şi mai rău. Şi vine o vreme când înţelegi că nu e necesar să te zbaţi, că totul se întâmplă de la sine, înţelegi că viaţa curge lin, nu este o strădanie. Lupta are loc până când se coboară această înţelegere, această pace. Nu fugi după Dumnezeu, stai liniştit şi lasă-l să se exprime prin tine”.

L-am întrebat cum a ajuns el la această stare de pace, în opinia mea de iluminare, şi mi-a spus că s-a rugat către Dumnezeu să îl lumineze ca să poată dărui la cei din jur, dintr-o credinţă fermă că cererea sa este auzită şi îndeplinită, şi apoi s-a lăsat purtat de valurile vieţii, s-a deschis şi i-au venit rugăciunile pe care le simţea cu sufletul. Nu s-a îndoit nici un moment şi rugămintea sa la Dumnezeu era să îi dea acest har de a dărui atât timp cât trăieşte pe acest pământ. Aceasta considera ca fiind cea mai mare binecuvântare, bogăţia inimii.

I-am spus că, în opinia mea, biserica s-a îndepărtat de credincioşi, a pierdut legătura, şi într-un fel a întrerupt legătura între Cer şi Pământ, în condiţiile în care ei aveau puterea să o consolideze.
“Biserica este o instituţie alcătuită tot din oameni. Şi omul s-a îndepărtat de aproapele său. Şi aceasta din teamă. Teama de a nu se pierde învăţăturile, de a le păstra nealterate, din frica aceasta şi-au concentrat atenţia doar pe învăţătură şi au uitat de ce este mai important- cei cărora li s-a adresat Christos prin învăţăturile sale. Iisus nu a vorbit ascuns, doar Apostolilor, el a ieşit în lume. Dar şi în Biserică sunt oameni şi oameni.
Ce poţi face tu ca om este să studiezi Cuvântul Întemeietorului, să îl simţi, să citeşti şi să alegi acele rugăciuni pe care le simţi cu Sufletul, pentru că dacă doar le rosteşti fără suflet, ele sunt doar sunete goale. Prin rugăciune omul se înalţă, prin Cuvânt care este faptă, prin gând şi prin trăire. Acestea trei trebuie să meargă împreună ca să te înalţe. Nu e datoria noastră să îi judecăm pe semenii noştri, aşa scrie şi în cărţi să nu judecăm, noi folosim piatra de temelie, învăţătura şi ne găsim singuri calea prin care vorbim cu Dumnezeu.”

Mi-a spus că este foarte important să ascult tăcerea.
”Caută tăcerea, nu urmări şirul cuvintelor mele, ascultă-l pe Dumnezeu în tăcerea mea.”
Şi de câte ori se oprea din vorbit, stăteam cu ochii închişi şi auzeam, simţeam sunetul unui fâlfâit de aripi, şi vedeam ca un glob imens de lumină deasupra capului lui.

Această fiinţă se adresa cu un respect deosebit pentru toţi cei din jur, cu veneraţie, l-am întrebat ce simte el când vorbeşte cu un om:
“Eu când vorbesc cu un om, îl privesc pe Sfântul Duh în el. Să fii lipsit de respect la adresa unui om este ca şi cum ai fi lipsit de respect în faţa tronului lui Dumnezeu. Nu e suficient să îl vezi pe Dumnezeu într-un înger sau în Fiul Său, uită-te în jur şi descoperă-l aici.
Rosteşte fiecare cuvânt cu respect, rar, nu te grăbi să vorbeşti. Cuvintele sunt alcătuite din Duhul Sfânt, şi când vorbeşti cu un om, vorbeşte rar şi cu respect, ştiind că în acel moment Duhul Sfânt se manifestă prin tine în lume. Lasă ca fiecare cuvânt să vină din sufletul tău, simte-l înainte să îl rosteşti, doar aşa el va atinge sufletul celui căruia i te adresezi. Ceea ce spui tu dacă este lipsit de lumina sufletului tău va trece într-un cotlon al minţii, şi mintea va uita, dacă ceea ce rosteşti vine din suflet, acel om va păstra în sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui.”

La plecare doream din suflet să îi dăruiesc ceva, nu ştiam ce, mă frământam, şi mi-a răspuns la întrebarea mea nespusă spunându-mi să fac asupra lui semnul crucii şi să îl binecuvântez. Mă gândeam cum pot eu omul să fac acest gest asupra lui aflat parcă în această lume dar neaparţinând ei şi mi-a explicat: ”când faci ceva cu toată inima laşi puterea celestă a Sfântului Duh să coboare prin tine, omul nu binecuvântează cu puterea omului ci cu cea a Duhului, şi în faţa Sa toti suntem egali.”

Fiinţele iluminate păşesc printre noi, neştiuţi, simpli, se simte doar adierea lumilor celeste la trecerea lor prin viaţa noastră.

Oameni

Omul a şoptit: Doamne vorbeşte-mi!
Şi o ciocârlie a început să cânte, dar omul nu a auzit.

Aşa că omul a strigat: Doamne vorbeşte-mi!
Şi bubuitul tunetului a răsunat de la o margine a cerului la cealaltă, dar omul nu a ascultat.

Omul a privit în jurul său şi a spus: Dumnezeule, dă-mi voie să Te văd!
Şi o stea a strălucit scânteietoare, dar omul nu a observat-o.

Şi omul a strigat: Doamne, arată-mi o minune!
Şi o viaţă s-a născut, dar omul nu a ştiut.

Aşa că omul a strigat în disperare: Doamne, atinge-mă ca să ştiu că eşti aici!
La care Dumnezeu s-a aplecat şi l-a atins pe om. Însă omul a dat cu mâna alungând fluturele, şi şi-a văzut mai departe de drum.

Cântecul greierelui

Un indian american era împreună cu prietenul său în centrul New York-ului. Era ora amiezii iar străzile erau pline de oameni. Maşini claxonând, taximetre ce luau curbele cu viteză, sirene ce se apropiau sau se depărtau, toate aceste sunete ale oraşului parcă te asurzeau. Dintr-o dată indianul a spus:
- Am auzit un greiere.
- N-ai cum să auzi un greiere în tot vacarmul ăsta! i-a spus prietenul lui.
- Sunt sigur, am auzit un greiere! a insistat indianul.
- Asta-i o nebunie! a răspuns prietenul.

Indianul a ascultat cu atenţie un moment după care a trecut strada spre o zonă unde se aflau câţiva copaci. A căutat împrejur, sub ramuri şi a găsit micul greiere. Prietenul său a ramas uimit.

- E incredibil! Trebuie să ai un auz supraomenesc!
- Nu, a spus indianul. Urechile mele nu sunt diferite de ale tale. Totul depinde de ce asculţi cu ele.
- Dar nu se poate! a continuat prietenul. Eu n-aş putea auzi un greiere în acest zgomot!
- Depinde de ceea ce este important pentru tine, a venit imediat răspunsul. Dă-mi voie să-ţi arăt.

A băgat mâna în buzunar şi a scos câteva monede pe care le-a lăsat să cadă discret pe asfaltul trotuarului. Atunci, cu tot zgomotul asurzitor al oraşului, au remarcat că toţi oamenii de pe o rază de 5 metri au întors capul privind în jur dacă nu cumva banii căzuţi erau ai lor.

- Înţelegi ce am vrut să spun? a continuat indianul. Totul depinde de ceea ce este important pentru tine.

Ascultând zi de zi la televizor gâlceava, crimele, tragediile, URECHEA, CARE ESTE PRELUNGIREA CREIERULUI NOSTRU, se fixează pe tot ce este urât, rău. Ni se induce FRICA! Devnim neputincioşi, temători (de avion, de frig, de vânt, de mâncare, de oamenii de lângă noi, de sentimentele noastre) ŞI NU ŞTIM DE UNDE, CÂND ŞI CUM.
UITE AŞA: ascultând aşa zisele informaţii, care de fapt sunt praf în urechile fraierilor! După care spunem: e greu, oamenii sunt răi, tărim într-o lume nesigură, urâtă, nu mai am încredere în nimeni, etc.

Între timp greierii cântă, frunzele foşnesc, apele curg şi noi nu le auzim.

Viaţa între raţiune şi simţire

"Înţelepţii se bucură de viaţă şi proştii încearcă s-o înţeleagă raţional." - Andreea Papp

Codul lui Oreste

Când oamenii gândesc, e minunat. Când spun ceea ce gândesc, devin puternici, iar când fac ceea ce spun, au ajuns întelepti. - Oreste Teodorescu