Fenomenul downshifting sau "dincolo" de top management
Aurora Liiceanu Ph.D - Institutul Naţional de Criminologie.
Interviu realizat de Eugen Dumbravă
Despre noi se spune că suntem o societate de supravieţuire, o societate premodernă, că avem comportamente de ev mediu, că la noi violenţa este mare, dar are expresii nemoderne sau premoderne. Nu mă refer la cruzime, ci la modul în care operezi sau treci la act. În ceea ce priveşte fenomenul de downshifting, nu cred că a aparut încă la noi. De ce nu cred?Downshifting-ul se referă la etica muncii, la valorile individului şi felul în care el îşi bugetează ca timp viaţa şi la sensul pe care îl dă vieţii în raport cu motivaţiile lui, cu aspiraţiile lui.
Downshifting-ul s-a născut din acest refuz al societăţii occidentale (care de fapt este o expresie postmaterialistă) de a nu te înregimenta, a deveni sclavul valorilor materiale şi de a-ţi consuma toată existenţa alergând după bani, după o poziţie ierarhică. Din punct de vedere psihologic, înţeleg că downshifting-ul înseamnă renunţarea la motivaţia extrinsecă şi axarea pe motivaţia intrinsecă, acel refuz de a intra într-o anume înregimentare (prin dresaj), refuzul poziţiei, refuzul salariilor mari etc. Ideea de bază este că, de fapt, calitatea vieţii individului, care este dată nu de felul în care se poziţionează el din punct de vedere material - nu iţi trebuie atât de mulţi bani ca să poţi să fi fericit, mulţumit în viaţă - ci de faptul că poţi profita, să zicem inteligent, de timpul pe care îl ai de trăit, astfel încât să nu devii un sclav al muncii. Prin urmare, e vorba de o etică a muncii.
Downshifting-ul nu poate fi la noi, pentru că noi suntem, după părerea mea, o societate care am demarat după '90 în plin materialism grosolan şi exagerat, în care banul şi acumularea de bunuri materiale este o dominantă a vieţii. Toată lumea priveşte cu admiraţie şi invidie desfăşurarea cursei achiziţiilor materiale, lucru care în străinătate a început să fie pus sub semnul întrebării. Din această perspectivă, un om din est (din ţările postcomuniste) o să fie mai bine îmbrăcat decât unul din vest, o să îşi dorească o maşină mai bună, o să fie cum se spune, victima societăţii de consum într-un mod cu totul necritic, o să-şi ia tot ce este mai scump şi o să o facă ostentativ şi în mod excesiv. Deci noi, în momentul de faţă, suntem o societate cu valori materialist - excesive, spre deosebire de cealaltă societate, în care oamenii profită de tot ce este modernitate, pentru a spori confortul vieţii, dar şi calitatea ei.
Eugen Dumbrava: Ce factori credeţi că favorizează tranziţia aceasta la ei, de la acele valori centrate pe formă şi nu pe conţinut, la cele de fond?
Aurora Liiceanu: Eu cred că nivelul de la care pornesc ei este mult mai înalt decât al nostru. Adică ei nu au o populaţie care supravieţuieşte ca la noi şi această condiţie bazală, minimă, pentru a trăi relativ decent, este realizată cam la toate categoriile sociale. Faptul că există oameni care stau pe stradă, sau care refuză să intre în alt tip de înregimentare, în această ordine a vieţii, ţine şi de o patologie socială, care este legată de postmodernism, nu ţine de sărăcie, pentru că, în străinătate, abundenţa de lucruri materiale face să existe o anumită saţietate. Cu alte cuvinte, cu două perechi de blugi şi cu zece maiouri poţi traversa o vară. Noi cred că suntem într-o perioadă în care a început să se vadă această adicţie de shopping, care ţine de centrarea pe materialism, prin manipularea - sau şi prin manipularea - dată de publicitate, care îndeamnă necritic către consumerism.
Asta nu înseamnă că la ei nu există aşa ceva, însă sunt mult mai potoliţi şi ceea ce este interesant este apariţia acestui curent critic ca schimbare a stilului de viaţă. La noi nu există deloc o atitudine critică, ba dimpotrivă, cum am mai spus, este vorba de invidie şi chiar o răutate de a scotoci, să vezi cât şi-a mai luat, câte vile şi-a luat, cum e vila etc. Există o dorinţă evidentă a unora de a fi invidiaţi pentru bunăstarea lor materială excesivă, pe care ei o corelează cu reuşita socială sau cu reuşita existenţială. Numărul, cantitatea contează - şi preţul.
În general, downshifting-ul pune accentul asupra unei idei importante: există şi alte laturi ale vieţii care sunt importante şi pe care le poţi realiza dacă ai bani, dar nu neapărat foarte mulţi bani: relaţiile, prietenii, plăcerea de a sta la ora 11 dimineaţa pe malul unui râu, sau trezitul de dimineaţă la ora 10, cu gazeta în pat etc. Această încărcare, acest burnout (combustie internă), sau săritul siguranţelor împinge individual către o limită psihologică a disponibilităţii individului, a mobilizării lui.
Societatea noastră este mult mai inegală decât a lor, la noi avem un amestec între tradiţionalism şi conformism. Vedem o grabă teribilă a tinerei generaţii de alerga după bani şi de a uita să trăiască. Pentru ca să ilustrez acest lucru, am găsit un text foarte critic, în care un specialist în marketing se referă la ce se întâmplă la noi in România: "am văzut fete care, atunci când s-au angajat în agenţie, erau ca nişte mere sănătoase din care îţi venea să muşti cu poftă; astăzi sunt nişte scovergi iradiate de computer şi nu m-ar mira să aflu că uterul li s-a uscat şi că nu vor mai fi niciodată în stare să fie mame. Oricum, ar găsi cu greu un bărbat la ora la care pleacă de la birou şi dacă ar apela la soluţia cea mai la îndemână, un coleg de birou, tot nu ar plesni-o: e cunoscut faptul că stresul cauzează sterilitate masculină. Probabil că, la ora la care scriu aceste rânduri, ele se află tot la birou (în vreme ce ei îşi trag în cap cu sortimente de tărie combinate cu beri) bibilind un mediaplan, sau pregătind press release-ul unui client isteric şi mitocan, care nici măcar nu ştie să spună "mulţumesc". Pentru simplul motiv că "doar te plătesc, nu?" (prefaţa la cartea lui Beigbeder, 2004).
"În nici un loc, sau meserie, densitatea de impostori pe metru pătrat nu e mai mare ca în marketing şi publicitate". Am citat acest lucru pentru prima parte, pentru că sunt segmente ale populaţiei, care sunt extraordinar de incompatibile cu alte segmente. Discrepanţele în societatea românească, nu numai materiale, ci şi de mentalitate sunt extraordinare şi, din această perspectivă, noi nu mai vorbim acum de oameni tineri, de oameni în vârstă, ci de culture organizaţionale. Sunt lumi şi lumi: fetele de la bănci, baieţii de la bănci, vânzătoarele din mall, fetele din publicitate, sau cele din media.
E interesant că mai mult este afectată partea feminină, pentru că, dacă înainte exista acest stereotip - când ai o fată, este bine să intre în învăţământ (învăţământul a fost totdeauna feminizat, pentru că iţi permite să mai creşti un copil, să mai faci o mâncare, să mai stai pe acasă şi să ai timp pentru datoriile de femeie, care trebuie să ţină şi o casă), astăzi, este ciudat pentru că nu se mai întâmplă, fetele nu se mai fac deloc profesoare - intra în jurnalism, dacă au noroc lucrează la televiziuni-, iar cele care mai există se duc mai degrabă la grădiniţe particulare,pentru bani mai mulţi. Deci, majoritatea intră în jurnalism şi în marketing, profesii extrem de consumatoare de timp, extrem de mobile şi de dinamice, la care salariile pot fi substanţiale, dar dacă stai să te gândeşti mai atent, îţi dai seama că, de fapt, sunt foarte prost plătite pentru cât de rar dai pe acasă.
De ce a apărut downshifting-ul? Pentru că este vorba de manipulare, de o anume condiţionare în privinţa statutului de consumator. Se zice că femeile vin târziu acasă, dar cu foarte mulţi bani, cu banii aceia cumpără foarte multe lucruri şi îl fac pe copil să devină, la rândul lui, consumator şi îl condiţionează. Copilul, la rândul lui, este plin de bani, dar fără părinţi - copilul neglijat dar cu bani, poate ajunge violent, sau poate fugi de acasă. Consumul de droguri este şi o formă de protest, nu numai o adicţie, un semnal de alarmă pentru părinţi, pentru că imitaţia nu este suficientă ca să explice răspândirea acestui fenomen.
Ca fenomen, downshifting-ul nu merge la noi, mai ales pentru că el are şi o componentă intelectuală, care include preluarea critică a valorilor, posibilitatea de a fi reflexiv cu propria ta viaţă, plasarea într-un câmp al învăţării de calitate, al creşterii personale, practic imposibilă în condiţiile în care stai zece ore la serviciu, te duci la workshopuri, teambuilding-uri, (aflate la noi în plină modă). Toate duc la confiscarea individului pentru profit.
Ţineţi minte că, în '90, atracţia faţă de domeniul privat a fost mărită şi prin schimbarea limbajului de nomenclatură a muncii - orice contabil era director economic. Toate aceste etichete care, câteodată, nu mai aduc bani, dar care psihologic motivează individul şi îl fac ca să accepte sa lucreze mai mult, uneori fără o creştere salarială, pentru prestigiu, flatează nevoia de statut. Este vorba despre o nevoie psihologică, folosită foarte mult în manipulare. Atâta vreme s-a spus că nu este bine să existe relaţii soţ-soţie la slujbă, acum se reia ceva care seamănă foarte mult cu comunismul. Dimpotrivă, trebuie să fie căsătoriţi, să stea cât mai mult acolo, să aibă grădiniţă pentru copii şi unde să mănânce, individul nu mai are decât week-endul care, uneori, poate fi petrecut cu colegii de la slujbă în continuare, deci practic este o "deprivatizare" a individului. Acesta se întâmplă la noi şi oamenii nu au nici un pic de spirit critic, au sărit cu atâta grabă în această poveste care este realmente gândită foarte bine, tocmai pentru a confisca total un individ în favoarea profitului. Psihologii s-au gândit foarte bine, creşte numărul de divorţuri, femeile şi bărbaţii nu mai pot sta împreună nici măcar în week-end, deoarece toate aceste reuniuni (teambuildinguri) se fac de obicei în afară, se cheltuie foarte mulţi bani, te incintă că este un hotel scump, dar trebuie să răspunzi la întrebarea ce se întâmplă cu familia, pe care nu poţi să o neglijezi.
ED: Totuşi aceşti oameni, managerii de top, iau nişte decizii de a se întoarce puţin la ceva anterior, la un stadiu pe care ei l-au depăşit prin formare, prin socializare, prin performanţă.
AL: Decizia de întoarcere ţine foarte mult de individ. Aceste decizii nu sunt luate de oamenii medii, care sunt la baza ierarhiei, le iau persoanele care sunt în top, care sunt cel mai mult consumaţi de munca lor şi care adoptă, fără să conştientizeze suficient, un comportament similar cu cel al hoţului: mai fur o dată şi după aceea mă opresc, dar pâna la urmă te prinde, pentru că trebuie să ştii când să te opreşti.
Ideea transmisă prin downshifting este aceea de a învăţa să ştii când să te opreşti, pentru că nu ai nevoie de mai mult ca să poţi să ai satisfacţii nebănuite în viaţă, să nu devii un robot, un om “simplificat”, un nevrotic sau un isteric. Aceasta necesită o depăşire a ideii de supravieţuire, un om care supravieţuieşte fie nu mai face nimic şi atunci îl târăşte societatea ca stat, fie intră în această cursă, pentru că nu mai vede nici o alta alegere. Când ai foarte mulţi bani şi continui să munceşti ca un robot, sau când ai mult mai mult decât îţi trebuie, ideea de a reconsidera ce îţi trebuie (cu cele doua componente: materială şi spirituală) e vitală.
Partea spirituală nu se poate face în supravieţuire. Deteriorarea relaţiilor interpersonale este o consecinţă a lipsei de timp. Vedem în filme poliţişti extraordinar de motivaţi, care lucrează foarte mult şi sunt părăsiţi de soţii (aici poate că nu este vorba de partea materială, ci de faptul că nu eşti în stare să ai o proporţie fericită, echilibrată între investiţiile pe care le faci profesional, faţă de cele pentru familie), care stau cu o sticlă de whisky, singuri, în camere destul de modeste. Este vorba de a-ţi regândi existenţa şi de a vedea ce priorităţi trebuie să ai, în raport cu o existenţă în care să nu uiţi că există şi natură şi timp liber, să revalorizezi prietenii şi lectura, să te uiţi în dreapta sau stânga, să ai surse multiple de satisfacţie personală. Acest lucru cred că la noi înca nu este posibil - suntem înca morţi după vitrine.
ED: Da, suntem încă în adolescenţa vieţii dacă ar fi să ne raportăm la ceea ce este în vest. Voiam să vă mai întreb ceva, legat de alternativele conceptului de downshifting. Ce altceva mai oferă downshifting-ul, în afară de această orientare către sine, către relaţii, ce alte variante îţi mai oferă, pentru că o dată cu restructurarea valorilor nu vei mai avea aceleaşi percepţii vis-a-vis de sentimentul de proprietate? Practic se schimbă totul.
AL: Cred că downshifting-ul aduce o mai bună convieţuire între "a fi" şi "a face", pentru că se zice că occidentul este centrat pe "a face", fără simţ critic, iar ceilalţi sunt pe "a fi", fără simţ critic (se zice că în India există obezitate spirituală, iar în America există obezitate materială). Totuşi, în civilizaţie există nevoia de confort, de a nu te chinui, nu poţi dormi pe stradă, nu poţi trăi în halul în care se trăieşte în ţările cu obezitate spirituală. Nu suntem în stare să luăm ce e bun dintr-un loc şi ce e bun din celălalt loc şi să facem o sinteză care să fie superioară fiecăreia din cele două forme, să nu trăim în extreme.
Retina îşi pierde sensibilitatea atâta vreme cât nu mai exersează alt peisaj decât cănile de cafea, aparatele de făcut cafele şi monitorul computerului. De altfel, şi lectura s-a pierdut tot din acest motiv şi cred că se petrec anumite lucruri foarte interesante din punct de vedere psihologic: se măreşte nevoia aceasta isterică de alternanţă, de schimbare, pe care o propune modernitatea în detrimentul capacităţii de concentrare. Filmele de acţiune induc un ritm alert al vieţii, care se răsfrânge asupra psihismelor noastre.
Toefler spunea că oamenii nu mai investesc în alţi oameni, investesc în obiecte de aruncat, de unică folosinţă. Ei uită că obiectul nu are numai funcţia de obiect, ci că el reprezintă un capital de memorie identitară. De aceea îşi iau oamenii amintiri când fac turism, nu îşi cumpără obiectul, ci îşi cumpără semnificantul.
Un anumit tip de cultură a relaţiei se pierde, având în vedere că, într-un film, suntem interşanjabili, oamenii nu se mai fixează în relaţii de lungă durată, suntem ca într-o mişcare browniană, toţi oamenii sunt frumoşi, frumuseţea se vinde, această cursă de a fi altul şi un refuz de a fi tu pâna la urmă.
Această necorelare între nevoia de afirmare a Eu-lui (a devenit din ce în ce mai mică afirmarea de sine, trebuie să semeni cu Cher, cu Britney Spears) şi dependenţa de alţii, de grup, reprezintă o negare a unor principii psihologice adânci, care sigur modifică structura personalităţii. Nevoia excesivă de imitare - modelele celebrităţii -, admiraţia pentru persoanele cu vizibilitatea socială, care apar la televiziune, publicitatea, aceste identificări care se propun şi care sunt preluate cu totul necritic este proprie prezentului. Televiziunea - a apărea pe sticlă - este o oportunitate foarte căutată pentru că vizibilitatea socială poate avea efecte pozitive: găseşti o slujbă, îţi faci relaţii, te poti cupla, poţi să faci aranjamente, te poţi "marketa" etc.
Downshiftingul este şi un refuz al formei fără conţinut. Astăzi, industria schimbării, a denaturării, sau a renaturării chirugia estetica, de pildă - e la modă, pentru că inegalitatea prin natură era singurul lucru care făcea ca oamenii să fie diferiţi, cel puţin din punct de vedere fizic. Acum, dacă se pierde acest lucru -cum este şi firesc - posibila explicaţie ar fi că nu putea să se nască decât într-o epocă în care s-a lansat transplantul şi clonarea. Cineva spunea într-un interviu că "toţi oamenii vor fi foarte diferiţi, foarte frumoşi, la fel". Nu este decât o schimbare a formei, conţinutul nu contează. Imaginea este totul.
La această idee a valorilor, ca problema epocii noastre se ajunge prin identitate, suntem în pline provocări ale identităţii: cine eşti, ce alegi, de unde eşti, din ce grupă faci parte, ori nici postmodernitatea nu trebuie luată cum este, lucru valabil şi pentru modernitate. Revenind la această chestiune, vreau să spun că avem foarte multă informaţie, câmpul de alegeri este uriaş, dar ne lipseşte discernământul şi ne lipsesc criteriile. De ce este bine aşa şi de ce nu este bine aşa? Dacă, înainte, opoziţia dintre bine şi rău avea o demarcaţie clară, existau percepte religioase - aşa e bine, aşa nu e bine -, astăzi nimeni nu iţi spune ce e bine şi ce e rău. Tu trebuie să alegi şi să suporţi consecinţele.
ED: Estimaţi că vor exista nişte apropieri între marile companii şi fenomenul downshifting, pentru a împiedica exodul de capital uman către această deschidere a vieţii?
AL: Nu ştiu, mă gândeam că exact acest evazionism va fi preluat de cineva care va vedea un profit, l-ar prelua şi apropia, l-ar transforma într-un profit, în sensul că nimic din ce răsare ca germene de interes nu rămâne ascuns. Aici cred că există un pericol, pentru că sunt de acord că s-a născut transplantul. Apar, însă, şi forme patologice ale unei intenţii bune de la început. De altfel, în cartea lui Beigbeder, chiar acest lucru se spune: că te refugiezi pe o insulă şi acolo se reia acest ciclu, în sensul că începi să te plictiseşti să ai numai natura, să mănânci, să stai degeaba, să ai mulţi prieteni şi intri într-un alt tip de nevroză.
ED: Vorbim de o limită a downshiftingulul, dacă mergi către extrema aceasta, te paşte ruperea totală de lume.
AL: Haideţi să luăm fenomenul "hippies", care să zicem că nu poţi să îl vezi ca un downshifting, însă într-un fel de avangardă, poţi să îl vezi dacă forţăm puţin lucrurile. Refuz şcoala, refuz căldura, refuz apartamentul, acest mit al lui Robinson Crusoe care ne bântuie din când în când şi pe care se bazează şi evadarea către ţară, către rustic. Dar ce s-a observat pâna la urmă? La primele boli mai dure, au fugit la spital. Prin urmare, e foarte greu să îţi asumi ceva cu totul nou. Cred că ne trebuie elemente dintr-un sistem de valori, sau dintr-o postură şi altele din altă postură, pentru ca împreună să nu se contrazică şi să nu sfâşie individul în profunzimea lui, pentru că, până la urmă, suntem convinşi şi de beneficiile socialului. Aveam un prieten pe vremuri, care avea o casă la ţară - ca să vedeţi un downshifting avangardist - şi vroia să se mute complet la ţară. Era pictor. Dar era prea târziu, era deja schimbat de oraş, nu avea capacitatea de a recunoaşte, să spună "nu mai sunt în stare" să-mi schimb stilul de viaţă... E groaznic să recunoşti că ai pierdut ceva. Revenea în oraş, dar din cu totul alte motive, cum ar fi că îl caută lumea, în orice caz cauza nu era plasată în el, ci în afara lui.
Ideea este că stilul de viaţă a devenit o problemă, a alegerilor în societatea de astăzi. La un moment dat, se spunea despre femei: te măriţi repede, faci repede un copil, îl creşti până la 26, 27, 28 de ani şi, la 28 ani, cu un copil mare, îţi începi viaţa. Poţi face o facultate, esti încă tânără şi poţi să îţi reiei o altă viaţă. Se poate şi invers, îţi începi cariera, lucrezi de înnebuneşti şi la 34, 35 de ani, când eşti pe ultima sută de metri, faci un copil. Acum la noi se poartă adopţia, anumite categorii, din varii motive s-au gândit să împace şi capra şi varza şi atunci îşi fac o carieră, câştigă bani şi fiind şi mai eliberate de maternitate, adoptă copilul, ca o formă de a compensa frustrările. Pe de altă parte, copilul devine o formă de lux, pot să îmi permit un copil în condiţiile astea, nu că îl fac, sau îl iau şi îl cresc, pentru că eu fac banii, eu i-am făcut şi nu depind de nimeni. Este o acţiune voluntar – monoparentală, la aceasta categorie. Avem foarte multe forme. Una peste alta, ideea este că stilul de viaţă începe să preocupe foarte mult individul şi cred că, dacă o luăm filozofic, motivul se naşte din ideea aceasta a utilităţii vieţii. Înainte, viaţa se trăia, acum trebuie să îi găseşti o justificare.
ED: Adică, întâi trăieşti părticica aceea de viaţă şi după aceea îţi mai trebuie alţi 15 ani să o explici.
AL: Exact. În orice caz, omenirea este extrem de pestriţă şi există foarte multe formule care ţi se propun ca fezabile. Când am zis de subdiviziuni, m-am referit, de exemplu, la căsătorie. Vrei relaţii seriale fidele, sau vrei hopuri, urcuşuri şi coborâşuri, încet încet, ai făcut o investiţie în cineva, sau mergi în această idee de relaţii seriale. Ai de ales. Era mult mai comod când ţi se spunea cum trebuie să faci. Era clar că era înspre binele tău să pre-iei un model. Acum eşti pus în faţa multor modele, submodele sau contramodele şi trebuie să alegi ce vrei. Ideea este că viaţa nu are sens, că trebuie să îi dai tu un sens. Înainte, avea un sens în sine, acum trebuie să îi găseşti tu sensul, ceea ce reprezintă o întreprindere destul de dificilă. Uneori am vazut că acest lucru poate fi şi una dintre explicaţiile sinuciderii la tinerii care nu găsesc acest sens. Cel care să-ţi spună că merită sau că este o datorie să trăieşti. Generaţiile mai vechi nici nu şi-au pus problema, trăiau pur şi simplu.
ED: În privinţa mediului românesc spuneaţi că downshifting-ul nu e de interes, de actualitate. Puteţi face o estimare, în privinţa a ceea ce ar mai trebui să treacă peste noi, ce ar trebui să mai învăţăm, pentru a ajunge în ipostaza de a marşa către acest fenomen?
AL: Cred că ar trebui să fie mai multă bunăstare materială, pentru că reflexia faţă de propria viaţă, în termeni mai evoluaţi, nu se face decât în momentul în care ai asigurate condiţii de viaţă decente. Nu neg că oamenii care sunt foarte săraci nu îşi pun probleme de ce sunt în halul ăsta de săraci şi de ce viaţa este atât de amară, dar o fac în alţi termeni decât cei care au tot ce le trebuie, sau, în orice caz, sunt mulţumiţi şi îşi pun problema ce fac cu viaţa lor. Primii trebuie să lupte ca să trăiască, iar ceilalţi trebuie să dea un sens vieţii. Este o mare diferenţă.
Când am citit despre downshifting, pot să vă spun că mi-a venit în cap un banc destul de banal, de altfel, care prinde extraordinar de mult acest fenomen: Un om stă pe malul mării şi cineva vine şi îi spune să îi prindă nişte peşte, iar el îi spune că nu, pentru că stă pur şi simplu şi contemplă marea. Acesta îi spune: îţi dau bani şi nu o să mai ai barca asta prăpădită, o să îţi iei una mai bună. Tot nu vroia. Acesta începe să îi arate care sunt avantajele: dacă prinzi peşte mai mult cu barca cea bună o să poţi să îţi iei un vapor şi dacă îţi iei un vapor o să îţi poţi face o fabrică de conserve de peşte şi o să lucreze alţii pentru tine şi tu nu o să faci nimic. La care omul răspunde: « Şi acum ce fac? »
Probabil că acel om avea o casă deasupra capului, vremea era destul de ospitalieră cu el, peşte putea să îşi prindă dacă îi era foame şi nu îşi dorea să intre în această cursă. Pentru mine, este clar că este un "shift", o schimbare, de la motivaţiile extrinseci, la cele intrinseci.
ED: Consideraţi că oamenii care au beneficiat de provocările downshifting-ului într-o anumită porţiune a vieţii lor vor fi capabili să genereze alte valori pentru societate decât cele la care au apelat iniţial, adică vor putea să genereze valori postmoderne? Dacă da, în ce sens?
AL: Cred că da, în sensul că poate să arate faptul că avea de mic mai multe motivaţii, hobby-uri, de a fi plasat mai realist între principiul plăcerii şi principiul realităţii, te face ca oricând să te poţi opri şi să ai ce face, să nu rămâi gol. Hobby-ul, cum se zice în sociologie, răspunde unui eu neutilizat. Vorbeam de principiul plăcerii şi principiul realităţii: există principiul realităţii, trebuie să faci un pact cu lumea, cu nevoile, dar trebuie să îţi rămână ceva care, să răspundă unor nevoi personale, să-ţi dea satisfacţii. Este de dorit să îţi rămâna permanent nişte lucruri pe care vrei să le faci.Trebuie să ştii ce să faci după aceea. Sunt foarte mulţi oameni care se plictisesc, care nu îşi dau seama că ar putea fi folosiţi, iar societatea nu îi foloseşte, ei devin resurse umane care se irosesc.
Dar la noi există acest curent - dacă nu-ţi dă bani să nu faci. Aici remarc o deosebire faţă de lucrurile bune pe care le-am descoperit în străinătate, că mai poţi fi util, că mai poţi să te duci undeva, socializarea în orice caz este un fapt pozitiv, nu poţi să te retragi din lume.
Este nevoie, în această viaţă, de relaţii, ori pentru aceasta trebuie să înţelegi că, uneori, ţi se face un bine, că lucrurile nu sunt alba-neagra, ca să poţi să spui că te duci să te ocupi de nişte copii părăsiţi, sau de natură, dar dacă nu îmi dai nici un ban, mai bine stau acasă. E foarte greşit, pentru că foarte mulţi oameni intră în depresie, tocmai pentru că nu sunt relaţionaţi, sau nu-şi găsesc o utilizare. Acesta este un lucru negativ în societatea românească. Sigur că există oameni săraci care trebuie să alerge după bani şi nu pot face astfel de lucruri, dar sunt oameni care ar putea să facă ceva, dar care preferă să stea pasivi.
Downshiftingul presupune o schimbare de stil de viaţă, pâna la urmă, stilul vieţii se schimbă total, dar pe de altă parte el nu putea să apară la noi în societate, la noi este prematur să admitem o asemenea evoluţie. Nu neg însă că sunt oameni care ar putea să facă downshifting şi nu fac, ceea ce înseamnă că fie sunt definitiv pierduţi, fie că nu au alte resurse, fie nu au nici o motivaţie intrinsecă, adică în sistemul lor de valori prietenia, natura, lectura, informaţia, etc, nu există.
În încheiere, aş spune că oamenii caută frumuseţea vieţii în marile reuşite şi aşa mai departe, fără a acorda importanţă gesturilor mici, cotidiene. De fapt, acestea fac cursul vieţii. Viaţa are şi ceva care trebuie trăit, adică munca e foarte bună, însă ideile despre muncă şi activitate trebuie reconsiderate. Lucrurile mici sunt importante. Este ca atunci când eşti concentrat pe ceva şi nu mai vezi nimic în jur.
