Are you loving the pain?

Michel Telo - Ai Se Eu Te Pego

Pleacă

Cu colegii, la sfârşit de an 2011

Dacă cineva m-ar întreba ce sunt colegii pentru mine, i-aş răspunde foarte simplu şi sincer: colegii sunt a doua familie, una mai numeroasă. După 12 ani de când am intrat în această mare familie a lăptarilor, am ajuns să-i iubesc şi în mijlocul lor să mă simt bine. Chiar dacă din exterior sunt tentaţii, odată ce aparţii la un grup, îţi vine greu să te desprinzi, să laşi totul baltă şi să începi altceva, de aceea, rămân la ideea că omul sfinţeşte locul şi adevăratul capital al unei companii sunt oamenii.

Ca să argumentez afirmaţia de mai înainte, o să scriu aici că la petrecerea de sfârşit de an pe care am avut-o anul ăsta la un restaurant mic şi cochet din oraş (Restaurantul Tezaur), s-au alăturat vechi colegi care au plecat din companie, s-au alăturat cel mai probabil din motivul că iubesc oamenii pe care i-au lăsat în urmă, dar dintr-un motiv sau altul au părăsit echipa.

Aşa că, din mulţimea de fotografii făcute cu această ocazie, am ales câteva pe care să le pun aici, tocmai ca peste ani, când voi privi înapoi, să-mi amintesc cu placere de noi cei de acum.

Lord of the dance

Am auzit anul trecut pentru prima dată despre ei: Lord of the dance. Primisem un mail cu un spectacol de-al lor care m-a impresionat foarte mult. Mama uitându-se a exclamat: "îţi dai seama, să-i vezi pe viu!".

Şi uite că s-a ivit şi această ocazie, aseară la Tg. Mureş, într-un spectacol absolut fascinant. Atâta pasiune în dansul lor, atâta trăire... O împletire de dans, muzică şi culoare cum nu a văzut oraşul de prea multe ori. Cu toate că prestaţia a fost la superlativ, m-am întristat la final, când dansatorii nu au primit nici măcar un ornament de flori din partea autorităţilor, noi care ne mândrim cu denumirea de "oraşul florilor". Nu-i aşa că a fost ruşinos Domnule Primar?

Am făcut nişte fotografii şi filmuleţe pentru amintire, chestiile acestea simple care ne bucură sufletul sunt tot ce-i mai frumos în viaţă. Bucuraţi-vă de astfel de momente cât de des aveţi ocazia, gustaţi frumosul, încărcaţi-vă de energie pozitivă din astfel de lucruri...

Dance with me

What can I do with my life without you?

Dor de Mozart

Lucruri simple - Horia Brenciu

Lady

Un înger - Pepe

Doar aşa cum eşti...

YouTube - Bruno Mars - Just The Way You Are [Official Video]

Muzică românească

De obicei sunt pe Kiss Fm. Ieri dimineaţă, dau drumul la radio. La servici am un radio mai puţin performant, fără afişaj electronic şi cu reglare manuală a posturilor. Aurelian Andreescu - Copacul. Zic, ce naiba, cine mi-a dereglat radioul? Următoarea melodie tot românească. În sinea mea, sigur nu sunt pe Kiss.

Apoi intră Huidu şi ne anunţă că CNA-ul a impus ca 40% din muzica difuzată pe posturi să fie românească. Jale mare printre cârcotaşi.

Hai nu vă mai plângeţi aşa, nu avem nici un post cu muzică exclusiv romănească, aşa că este ok sa difuzaţi şi muzica noastră printre toate schelăiturile care se repetă cu periodicitate de o oră -două. Numai noi românii ne ruşinăm de creaţiile noastre şi le dăm la o parte, pe când străinii sunt mândri de tot ce înseamnă naţional şi îşi fac posturi de radio special pentru a difuzara muzica autohtonă.

Eu sincer mă bucur pentru această decizie, mi-e dor sa ascult un Compact C, Laura Stoica (pe care aţi difuzat-o 3 zile la îngropare şi iar aţi uitat de muzica ei foarte misto), Mihaela Runceanu şi multe alte valori ale muzicii româneşti.

Nebunul de alb

Dimineţi de Septembrie

Dance with the wolves

Mădălina - Fata cu părul de foc

Cât de multe lucruri pierdem!

Washinghton DC, o staţie de metrou într-o dimineaţă friguroasă de ianuarie...Violonistul a cântat şase piese de Bach timp de 45 de minute, interval în care aproape 2000 de oameni au trecut prin staţie, majoritatea în drumul lor spre locul de muncă.
După 3 minute, un bărbat de vârstă mijlocie observă existenţa muzicianului. Încetineşte şi se opreşte pentru câteva secunde înainte de a-şi relua grăbit drumul.
După 4 minute, violonistul primeşte primul dolar de la o femeie care îl aruncă fără a se opri din mers.
După 6 minute, un tânar se opreşte şi îl ascultă, sprijinindu-se de un perete. Mai apoi se uită la ceas şi îşi reia mersul.
După 10 minute, un copil de 3 ani se opreşte să asculte muzica, dar este tras repede de mama grăbită. În cele din urmă mama insistă şi baieţelul îşi continuă drumul, întorcându-şi neîncetat capul spre violonist. Acelaşi lucru se petrece şi cu alţi copii, dar fiecare părinte, fără excepţie, îşi forţează copilul să meargă mai departe.
După 45 de minute doar 6 oameni se opresc şi îl ascultă pentru puţină vreme. Aproape 20 îi dau bani, dar fără a se opri. Violonistul strânge 32 de dolari. În cele din urmă o tânără îl recunoaşte...
De fapt violonistul este Joshua Bell, unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii. În cele 45 de minute, el a cântat una dintre cele mai complexe piese scrise vreodată, la o vioară ce valorează 3,5 milioane de dolari. Cu numai două zile în urmă, acelaşi Joshua Bell a cântat cu casa închisă la Boston, preţul unui bilet fiind în medie de 100 de dolari.Aceasta este o poveste adevărată. I-a adus premiul Pulitzer ziaristului de la Washinghton Post care a făcut acest experiment sociologic, urmărind percepţia, gustul şi priorităţile oamenilor.Apare firesc întrebarea : dacă nu reuşim, măcar pentru o clipă, aprecia frumuseţea uneia dintre cele mai de seamă muzici scrise vreodată, în interpretarea unuia dintre cei mai mari muzicieni, la unul dintre cele mai minunate instrumente... CÂTE MULTE ALTE LUCRURI PIERDEM?