sâmbătă, 24 februarie 2018

Lângă crucea părăsită


La o margine de codru, pe-o colină însorită
Lângă potecuța-ngustă, stă o cruce părăsită
Răstignit în patru cuie, prăfuit de ani și vreme
Stă Hristos uitat și singur, peste El timpul se cerne!

Doar un biet copil ce zilnic paște turma de mioare
Se oprește să se-nchine, și se-ntreabă cu mirare:
" - Cât mai poți să rabzi, Hristoase, cuiul și singurătatea,
Nu Ți-e frică de-ntuneric când se-așterne-n codru noaptea?

Nu Ți-e foame, nu Ți-e sete, n-ai pe nimeni lângă Tine,
Ești și Tu la fel de singur, ești orfan la fel ca mine?
Eu pasc turma de mioare ca să-mi dea un colț de pâine,
Cel ce e stăpân pe turmă... azi îmi dă... dar nu știu, mâine!

Ți-am adus un colț de pâine, e mai veche dar e bună
Sunt prea mic... nu pot ajunge, să-Ți dau jos acea cunună
Și să-Ți scot din frunte spinii, care pielea Ți-au străpuns
Cum să fac, că-s mic, Hristoase și n-ajung așa de sus?

Ți-am adus și apă rece, că Ți-o fi amar și sete
Ei Ți-au dat oțet și fiere, da' zic: Dumnezeu să-i ierte!
Că și astăzi trec grăbiți și nu vor să se oprească,
Chinul să Ți-l ușureze, setea să Ți-o ostoiască!

N-ai nici haină, n-ai nici cușmă, pentru când o fi mai rece
Dar îți las a mea cămașă, că nu știu când 'oi mai trece
N-am mai multe că aș vrea, să-Ți mai las să ai de schimb
Dar, ce văd? Sau mi se pare? Ai în jurul Tău un nimb?

Ooo... nu pot să cred Hristoase, că-ntinzi mâna către mine
Că nici cuiul nu mai poate, răstignit a Te mai ține!"
"- Drag copil, grăiește Domnul, Crucea mea n-ar mai fi grea,
Dacă ar veni cu toții, cu iubire lângă ea.

Și eu sunt Păstor la oi, mi-am dat viața pentru ele,
Multe au plecat din staul, eu le caut cu durere
Și le-aștept să se întoarcă, să le mân către pășune
Cu iubirea mea cea sfântă, eu le strig ca să se-adune!

Tu ești mic, da-n suflet mare și bogat cum alții nu-s
C-ai întins un colț de pâine și-ai dat apă lui Iisus
Și-ți voi da, când va fi vremea, apă vie și merinde
Viață veșnică și Raiul, pentru dragostea-ți fierbinte!"

Și i-a pus Hristos pe creștet, mâna Sa cu răni de cui,
Și-a mâncat din pâinea tare, pusă înaintea Lui
Bine-cuvântând orfanul și gustând din apa rece,
S-a urcat din nou pe Cruce, pentru cei ce vor mai trece!

Eliana Popa

luni, 19 februarie 2018

Magia parfumului

Legat de parfumuri, am găsit câteva referiri făcute de Raluca Vasile - parfumier certificat şi scent designer.
"Parfumul trebuie să vorbească despre tine, să îţi oglindească personalitatea şi să îţi ofere o profundă senzaţie de confort.
Cu un parfum natural nu vei mirosi niciodată ca altcineva, vei avea mereu o stare de bine, un tonus pozitiv, pentru că parfumurile au şi rol aromoterapeutic, fiind create din absoluturi şi esenţe de parfum certificate, rare, disponibile numai parfumierilor.
Reperul pentru un parfum cu adevărat natural este pelicula de ulei, absolutul de parfum, pe care acesta o formează, aspectul uşor tulbure la agitarea de dinaintea folosirii direct pe piele şi, bineînţeles, mirosul tare, special şi diferit, de esenţă naturală persistentă. Există diferenţe mari de miros pe piele faţă de cel din sticlă. Odată acceptat de minte, parfumul natural va fi foarte bine asimilat de corp iar chimia cu pielea îi va spori aromele în timp.
Parfumurile naturale sunt create artizanal, în atelierul de esenţe naturale, de aici şi unicitatea aromelor rezultate. Însă măiestria parfumierului în lucrul cu acordurile face diferenţa între un parfum banal şi unul care trezeşte stări şi amintiri puternice.
În parfumeria naturală, creatorii îşi permit luxul şi libertatea de a lucra cu esenţe rare, multe neputând fi replicate chimic în laborator, deci inaccesibile publicului în parfumurile comerciale.
Parfumurile naturale se pliază pe tipuri de personalităţi olfactive feminine cu note distincte: personalitatea seducătoare - iasomie, tuberoze; personalitatea rebelă - frezie, crin etc.
Parfumul personalizat are o piramidă olfactivă unică (note de top, mijloc şi bază) şi se conturează în funcţie de aromele care ne-au marcat până în prezent dar şi de aromele la care aspirăm. Aceste arome vor fi reunite şi armonizate într-un parfum cu adevărat natural, personalizat, unic.
Parfumurile-esenţă pot rezista pe piele şi până la trei zile.
Mirosul este simţul care ne leagă cel mai tare de memorie, de aceea orice miros naşte în noi amintiri, stări, trăiri neaşteptate.
Parfumul este sincer, vorbeşte lumii despre noi fără cuvinte, discret, dar mereu prezent şi de neuitat. Trezeşte senzaţii nebănuite, apropie şi desparte oameni într-o clipă...
Îmi place să spun că parfumul natural este chimia esenţelor celor mai profunde şi complexe şi, de aceea, parfumul personal, care ne place şi ne dă o stare de bine, este, de fapt, reflexia felului nostru de a fi."

Am mai citit și această povestioară de care îmi voi aminti multă vreme. George Chiriac, un tânăr care în urma unei intervenții chirurgicale și-a pierdut simțul olfactiv, observând că reacționează la mirosul detergentului și al parfumurilor, a început să-și antreneze nasul și să cumpere parfumuri în eprubetă. Student fiind în Franța, țara parfumurilor, petrecea ore în șir căutând noi arome și ascultând poveștile din spatele caselor de parfumuri celebre, spuse de oameni care se ocupau de parfumuri exclusive, rare. Asta l-a ajutat să-și recapete mirosul și să-l determine să facă o afirmație de-a dreptul memorabilă: "Parfumul e mai important decât rochia unei femei!" Cei mai mulți parfumieri folosesc formula clasică de creare a parfumului care are trei note. "Notele de vârf sunt cele mai volatile, mai puțin rezistente și, de fapt, cele care creează prima impresie. Mirosul lor durează 5-30 de minute. Notele de mijloc sau de inimă sunt cele care se simt după notele de vârf, ele pot dura și câteva ore. Notele de bază persistă cel mai mult, chiar și peste 24 de ore, în funcție de parfum, Ph, fixatori folosiți" explică tânărul. Notele unui parfum transmit un mesaj și adesea pot fi chiar mai importante decât ținuta purtată pentru că... "tu vei pleca, dar parfumul tău va rămâne..."

Legat de parfumuri, aş spune aşa: parfumul bărbatului să fie mirosul său natural, proaspăt; parfumul femeii din mine: parfumul pe note de flori albe de frezia, crin şi tuberoze... Restul este poveste, magie, încântare ...




Și nu pot să închei această postare fără să mă gândesc la ... Scent of a woman, filmul...


marți, 13 februarie 2018

Phoenix - The Legend

Cuvintele sunt prea sărace pentru a scrie despre ceea ce muzica, atât de frumos, de-a lungul zecilor de ani, a scris: O Legendă - Phoenix... Rămâne amintirea că i-am văzut la Tg. Mureș, pe 12 Februarie 2018, într-o formulă nouă și că ... am avut onoarea să schimb două vorbe cu "măiastrul" Nicu Covaci. În colecția mea de bilete, păstrate de la evenimentele la care am participat, acesta este de departe cel mai valoros, are semnătura lui... O să-mi mai amintesc..., ce frumos..., la finalul concertului, la sesiunea de autografe, i-a spus unei Doamne: "Nu ne așteptați la Tg. Mureș! Chemați-ne!"






vineri, 19 ianuarie 2018

Fu(l)gi



"Vei fugi vreodată după fulgi,
când fulgii vor fugi spre tine?
Să nu te învelești în puful lor,
vei fugi?... Când,
fără ca să știi...
că ai fugit,
fugând de fulgi,
nu ai să fugi de mine,
nici de tine...
nici de noi...
precum nici ei de noi...?
Noi ... fugim,
ei fug...
ei... ele... fug..."

Sursa: autor (ne)cunoscut

miercuri, 3 ianuarie 2018

Împreună

"Îndrăgostește-te, pierde-ți capul, bucură-te mult - se numește viață! Iubirea, în definitiv, este o joacă a sufletelor." Sursa: Jurnalul unui Adam, https://thediaryofadam.com

"De împreună să aveți parte în 2018 !!!" Sursa: Catchy, http://www.catchy.ro/

duminică, 31 decembrie 2017

Noaptea de Decemvrie














Pustie și albă e camera moartă...
Și focul sub vatră se stinge scrumit…
Poetul, alături, trăsnit stă de soartă
Cu nici o scânteie în ochiu-adormit…
Iar geniu-i mare e-aproape un mit…

Și nici o scânteie în ochiu-adormit.

Pustie şi albă e-ntinsa câmpie…
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit…
Sălbatică fiară, răstriştea-l sfâşie,
Şi luna-l priveşte cu ochi-oţelit…
E-n negura nopţii un alb monolit…


Şi luna-l priveşte cu ochi oţelit.
Nămeţii de umbră în juru-i s-adună…
Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună
Chiar alba odaie în noapte-a murit… –


Făptura de humă de mult a pierit.

E moartă odaia, și mort e poetul...
În zare, lupi groaznici s-aud, răgușit,
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbușit...
Iar crivățul țipă... - dar el, ce-a greșit?

Un haos, urgia se face cu-ncetul.
Urgia e mare şi-n gându-i ş-afară,
Şi luna e rece în el, şi pe cer…
Şi bezna lungeşte o straşnică gheară,
Şi lumile umbrei chiar fruntea i-o cer…


Şi luna e rece în el, şi pe cer.
Dar scrumul sub vatră, deodată, clipeşte…
Pe ziduri, aleargă albastre năluci…
O flacără vie pe coş izbucneşte,
Se urcă, palpită, trosneşte, vorbeşte…


“Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?”
Şi flacăra spune: “Aduc inspirarea…
Ascultă, şi cântă, şi tânăr refii…
În slava-nvierii îneacă oftarea…
Avut şi puternic emir, voi să fii.”
Şi flacăra spune: “Aduc inspirarea
Şi-n alba odaie aleargă vibrarea.


Răstriştea zăpezii de-afară, dispare…
Deasupră-i e aur, şi aur e-n zare,
Şi iată-l emirul oraşului rar…
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul pârâului clar.


Bagdadul! Bagdadul! şi el e emirul…
Prin aer, petale de roze plutesc…
Mătasea-nflorită mărită cu firul
Nuanţe, ce-n umbră, încet, veştejesc… –
Havuzele cântă… – voci limpezi şoptesc…
Bagdadul! Bagdadul! şi el e emirul.


Şi el e emirul, şi are-n tezaur,
Movile înalte de-argint şi de aur,
Şi jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangiare-n tot locul, oţeluri cumplite
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Şi-ochi împrejuru-i – ori spuză, ori flori.


Bagdadul! cer galben şi roz ce palpită,
Rai de-aripi de vise, şi rai de grădini,
Argint de izvoare, şi zare-aurită
Bagdadul, poiana de roze şi crini
Djamii – minarete – şi cer ce palpită.


Şi el e emirul, şi toate le are…
E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare…
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Şi-n faţa dorinţei – ce este – dispare
Iar el e emirul, şi toate le are.


Spre Meka-l răpeşte credinţa – voinţa,
Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simţirea, îi cere fiinţa,
Îi vrea frumuseţea – tot sufletu-i vrea
Din tălpi până-n creştet îi cere fiinţa.


Dar Meka e-n zarea de flacări – departe
De ea o pustie imensă-l desparte,
Şi pradă pustiei câţi oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsă de soare,
Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare
Şi dulce e viaţa în rozul Bagdad.


Şi dulce e viaţa în săli de-alabastru,
Sub bolţi lucitoare de-argint şi de-azur,
În vie lumină tronând ca un astru,
Cu albele forme de silfi împrejur,
În ochi cu lumina din lotusu-albastru.


Dar iată şi ziua când robii şi-armează…
Cămile găteşte, şi negri-armăsari,
Convoiul se-nşiră – în zori scânteiază,
Porneşte cu zgomot, – mulţimea-l urmează,
Spre porţi năpustită cu mici şi cu mari.


Şi el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,
Jar viu de lumină sub roşu-oranisc,
S-opreşte, o clipă, pe verdele pisc,
Privindu-şi oraşul în roza idilă…


S-opreşte, o clipă, pe verdele pisc…
Din ochiul său mare o lacrimă pică,
Pe când, de sub dealuri, al soarelui disc
În gloria-i de-aur încet se ridică…


Şi lacrima, clară, luceşte, şi pică…
Din apa fântânii pe care o ştie
În urmă, mai cere, o dată, să bea…
Curmalii-o-nfăşoară c-o umbră-albăstrie…
Aceeaşi e apa spre care venea
Copil, să-şi alinte blondeţea în ea
Şi-ntreagă, fântâna, e tot cum o ştie.


E tot cum o ştie, – dar, searbăd la faţă,
Sub magica-i umbră, un om se răsfaţă…
Mai slut e ca iadul, zdrenţos, şi pocit,
Hoit jalnic de bube, – de drum prăfuit,
Viclean la privire, şi searbăd la faţă.


De nume-l întreabă emirul, deodată,
Ş-acesta-i răspunde cu vocea ciudată
– La Meka, plecat-am a merge şi eu.
– La Meka? La Meka?… – şi vocea ciudată
– La Meka! La Meka! răsună mereu.


Şi pleacă drumeţul pe-un drum ce coteşte…
Pocit, şchiop şi searbăd, abia se târeşte…
Şi drumu-ocoleşte mai mult, tot mai mult,
Dar mica potecă sub pomi şerpuieşte,
O tânără umbră de soare-l fereşte,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Şi drumu-ocoleşte mai mult – tot mai mult.


Iar el, el emirul, de-asemenea pleacă
Pustia l-aşteaptă în largu-i s-o treacă…
Prin prafu-i se-nşiră cămile şi cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, şi piere,
Mai şters decât rozul de flori efemere,
Mai stins decât visul pierdutului rai.


În largu-i pustia, să treacă-l aşteaptă
E dreaptă – tot dreaptă – dar zilele curg,
Şi foc e în aer, în zori, şi-n amurg
Şi el naintează, dar zilele curg.


Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare…
Şi el naintează sub flăcări de soare…
În ochi o nălucă de sânge – în gât
Un chin fără margini de sete-arzătoare…
Nisip, şi deasupra, cer roşu – ş-atât
Şi toţi naintează sub flăcări de soare.


Şi tot fără margini pustia se-ntinde,
Şi tot nu s-arată oraşul preasfânt
Nimic n-o sfârşeşte în zori când s-aprinde,
Şi n-o-nviorează suflare de vânt
Luceşte, vibrează, şi-ntruna se-ntinde.


Abia, ici şi colo, găsesc, câteodată,
Verdeaţa de oază cu dor aşteptată…
Săgeată, aleargă cal alb şi cal murg,
Cămilele-aleargă săgeată şi ele,
La cântecul apei se fac uşurele…
Izvor sau citernă în clipă le scurg
Dar chinul reîncepe, şi zilele curg.


Şi tot nu s-arată năluca sublimă…
Şi apa, în foale, descreşte mereu…
Când calul, când omul, s-abate victimă,
Iar mersul se face din greu şi mai greu…
Cu trei şi cu patru, mor toţi plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, şi mândre cămile.


Şi tot nu s-arată cetatea de vise…
Merindele, zilnic, în trăişti se sfârşesc…
Prădalnice zboruri de paseri, sosesc…
S-aruncă pe leşuri cu ciocuri deschise,
Cămile, cai, oameni, cad, pier, se răresc…
Doar negrele paseri mereu se-nmulţesc
Şi tot nu s-arată cetatea din vise.


Cetatea din vise departe e încă,
Şi vine şi ziua cumplită când el,
Rămas din toţi singur, sub cer de oţel,
Pe minte îşi simte o noapte adâncă…
Când setea, când foamea, – grozave la fel,
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă,
Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-oţel.


Pierduţi sunt toţi robii, cu cai, cu cămile…
Sub aeru-n flăcări, zac roşii movile…
Nainte – în lături – napoi – peste tot,
Oribil palpită aceeaşi culoare…
E-aprins chiar pământul hrănit cu dogoare,
Iar ochii se uită zadarnic, cât pot
Tot roşu de sânge zăresc peste tot
Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.


Şi foamea se face mai mare – mai mare,
Şi, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare…
Bat tâmplele… – ochii sunt demoni cumpliţi…
Cutremur e setea, ş-a foamei simţire
E şarpe, ducându-şi a ei zvârcolire
În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiţi…
Bat tâmplele… – ochii sunt demoni cumpliţi.


Abia mai păşeşte cămila ce-l poartă…
Speranţa, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă…
Dar iată… – părere să fie, sau, ea?…
În zarea de flăcări, în zarea de sânge,
Luceşte… Emirul puterea şi-o strânge…
Chiar porţile albe le poate vedea…
E Meka! E Meka! ş-aleargă spre ea.


Spre albele ziduri, aleargă – aleargă,
Şi albele ziduri, lucesc – strălucesc,
Dar Meka începe şi dânsa să meargă
Cu pasuri ce-n fundul de zări o răpesc,
Şi albele ziduri, lucesc, – strălucesc!


Ca gândul aleargă spre alba nălucă,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc…
Cămila, cât poate, grăbeşte să-l ducă…
Dar visu-i, nu este un vis omenesc
Şi poamele de-aur lucesc – strălucesc
Iar alba cetate rămâne nălucă.
Rămâne nălucă, dar tot o zăreşte
Cu porţi de topaze, cu turnuri de-argint,
Şi tot către ele s-ajungă zoreşte,
Cu toate că ştie prea bine că-l mint
Şi porţi de topaze, şi turnuri de-argint.


Rămâne nălucă în zarea pustiei
Regina trufaşă, regina magiei,
Frumoasa lui Meka – tot visul ţintit,
Şi vede pe-o iasmă că-i trece sub poartă…
Pe când şovăieşte cămila ce-l poartă…
Şi-n Meka străbate drumeţul pocit,
Plecat şchiop şi searbăd pe drumul cotit
Pe când şovăieşte cămila ce-l poartă…
Şi moare emirul sub jarul pustiei
Şi focu-n odaie se stinge şi el,
Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,
Şi frigul se face un brici de oţel…
Dar luna cea rece, ş-acea duşmănie
De lupi care urlă, – ş-acea sărăcie
Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,
Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
Ş-acea izolare, ş-acea dezolare,
Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare…


Murit-a emirul sub jarul pustiei.
Autor: Alexandru Macedonski

duminică, 20 august 2017

Show aviatic ... a la Luna

Despre exerciții aviatice în zonă știam mai de mult pentru că se întâmplă ca avioanele și elicopterele să ajungă și deasupra orașului Ocna Mureș în zborul lor demonstrativ. Încă de anul trecut mi-am propus ca în acest an să particip la evenimentul care de câțiva ani se desfășoară la Baza 71 Aeriană de la Luna, cu ocazia Zilei Aviației, sărbătorită aici printr-un show aviatic în prima zi de Sâmbătă după Sf. Ilie, protectorul aviatorilor.

Am ajuns devreme însă din locul unde ne-am așezat nu am putut face fotografii foarte frumoase, așa că le-am luat pe acestea de pe Facebook pentru că sunt muuult mai relevante. Foto: Liviu Dnistran

Ce pot să spun este că am avut parte de 4 ore în care piloții ne-au încântat cu talentul și precizia lor în ceea ce înseamnă pilotajul. Au fost și simulări de luptă aeriene dar și terestre ceea ce a fost un adevărat deliciu pentru public iar ceva la fel de spectaculos a fost o întrecere între un MIG si un BMW de 1000cp care a rulat pe pistă cu o viteză năucitoare în mai putin de 30 de secunde, lăsând în urmă un miros puternic de cauciuc ars și inducându-ne o senzație foarte ciudată, pe care eu personal nu mi-as dori să o gust, poate doar un zbor cu MIG-ul ...

Luna 2018, revenim! Până atunci, precizie maximă și zboruri cu cer senin!