Magia, de Rhonda Byrne.
O carte extrem de ușor de citit dar cu o invățătură profundă.
Are la bază principiul biblic al mulțumirii, (celui care are i se va mai da, iar celui care nu are i se va lua și ceea ce are). Am invățat din cartea asta că trebuie să fim recunoscători. Pentru tot. Pentru sănătatea pe care o avem, pentru bunurile pe care le avem, pentru banii nostri, pentru prieteni, pentru apă, aer, pentru hrana noastră etc. Nu pot să spun că nu practicam și inainte recunoștința dar cartea asta m-a mai invățat ceva în plus: să mulțumesc pentru ceea ce vreau să devină realitate în viața mea chiar înainte ca lucrul acela să se întâmple. Gândind pozitiv asupra acelui fapt și mulțumind pentru realizarea lui, îl atragem în viața noastră.
Ce este de fapt magia? Magia este o stare de bine pe care o resimți atunci când ești mulțumit, împăcat cu tine și cu lumea din jur. Când ai ajuns să aplici recunoștința la un nivel cât mai sincer și cât mai profund cu putință, vei simți cum Universul lucrează în favoarea ta.
Fiți recunoscători! Nu contează cui aduceți această recunoștință: lui Dumnezeu, Universului, celor din jurul vostru, chiar nu contează, contează doar să simțiti asta!
miercuri, 21 mai 2014
joi, 1 mai 2014
Spicuiri ... din Mîndruţă
" Ai divorţat. Ce ai înţeles din prima căsnicie?
Lucian Mîndruţă.: Am înţeles că cel mai frumos lucru într-o căsnicie poate să fie, până la urmă, divorţul. La final, la divorţ, când m-am dus la tribunal avocata a întârziat. Şi eu eram cu soţia de care urma să divorţez, discutam lejer lângă o fereastră, râdeam şi fumam. Avocata a venit, m-a luat de-o parte şi mi-a spus: "n-ar fi trebuit să veniţi chiar aşa la tribunal, cu amanta, pentru că nu e frumos". Şi i-am spus că e soţia... de ea mă despart. Nu doar părea că ne înţelegem, chiar ne înţelegeam foarte bine doar că, pur şi simplu, fiecare avea drumul lui.
Cum ai cunoscut-o pe actuala soţie? Să zicem ultima, soţia definitivă? E iubirea definitivă?
L.M.: N-aş vrea să creadă că e ultima, că după aceea şi-o ia în cap. Deci rămânem la formula "actuala soţie". Şi sper că şi ea crede acelaşi lucru despre mine, sunt doar "actualul", da?
Care este sensul vieţii?
L.M.: Nu există un sens al vieţii. Viaţa este ce-şi face fiecare din ea. Nu are un sens, nu are o logică...
Tu ai trecut de jumătate...
L.M.: Am trecut, nu mai am mult.
Şi cum te consolezi cu gândul ăsta?
L.M.: Nu mă consolez.
Înseamnă că eşti într-o depresie continuă.
L.M.: Da. În general, oamenii care înţeleg viaţa nu pot să aibă ca alternativă decât depresia. Nu există altceva. Pentru că este limpede. Munceşti, tragi tare, încerci să perpetuezi specia, încerci să te îmbunătăţeşti pe tine ca individ, încerci să nu faci prea mult rău în jur, după aia mori şi nu se mai întâmplă nimic.
Ce contează cel mai mult în viaţă?
L.M.: Absolut nimic. Nu contează absolut nimic. Orice ai face, viaţa se încheie. Şi dacă eşti Napoleon, şi dacă eşti cerşetor. Nu are nici un sens. Nu are nici un rost să te gândeşti că are un sens. Ceea ce e minunat dacă poţi să faci este să laşi câteva cuvinte bine scrise. Asta e tot. Pe care, la un moment dat, să le păstreze unii sau alţii."
preluat din revista Tango - Marea Dragoste
Lucian Mîndruţă.: Am înţeles că cel mai frumos lucru într-o căsnicie poate să fie, până la urmă, divorţul. La final, la divorţ, când m-am dus la tribunal avocata a întârziat. Şi eu eram cu soţia de care urma să divorţez, discutam lejer lângă o fereastră, râdeam şi fumam. Avocata a venit, m-a luat de-o parte şi mi-a spus: "n-ar fi trebuit să veniţi chiar aşa la tribunal, cu amanta, pentru că nu e frumos". Şi i-am spus că e soţia... de ea mă despart. Nu doar părea că ne înţelegem, chiar ne înţelegeam foarte bine doar că, pur şi simplu, fiecare avea drumul lui.
Cum ai cunoscut-o pe actuala soţie? Să zicem ultima, soţia definitivă? E iubirea definitivă?
L.M.: N-aş vrea să creadă că e ultima, că după aceea şi-o ia în cap. Deci rămânem la formula "actuala soţie". Şi sper că şi ea crede acelaşi lucru despre mine, sunt doar "actualul", da?
Care este sensul vieţii?
L.M.: Nu există un sens al vieţii. Viaţa este ce-şi face fiecare din ea. Nu are un sens, nu are o logică...
Tu ai trecut de jumătate...
L.M.: Am trecut, nu mai am mult.
Şi cum te consolezi cu gândul ăsta?
L.M.: Nu mă consolez.
Înseamnă că eşti într-o depresie continuă.
L.M.: Da. În general, oamenii care înţeleg viaţa nu pot să aibă ca alternativă decât depresia. Nu există altceva. Pentru că este limpede. Munceşti, tragi tare, încerci să perpetuezi specia, încerci să te îmbunătăţeşti pe tine ca individ, încerci să nu faci prea mult rău în jur, după aia mori şi nu se mai întâmplă nimic.
Ce contează cel mai mult în viaţă?
L.M.: Absolut nimic. Nu contează absolut nimic. Orice ai face, viaţa se încheie. Şi dacă eşti Napoleon, şi dacă eşti cerşetor. Nu are nici un sens. Nu are nici un rost să te gândeşti că are un sens. Ceea ce e minunat dacă poţi să faci este să laşi câteva cuvinte bine scrise. Asta e tot. Pe care, la un moment dat, să le păstreze unii sau alţii."
preluat din revista Tango - Marea Dragoste
marți, 29 aprilie 2014
Întregul meu, nu jumătatea mea!
Credeți că fiecare om are o jumătate a lui?
"Asta este o expresie care mie nu mi-a plăcut. Nu e o jumătate a ta, ci un tot al tău; tu eşti tot, ea e tot. Soţul şi soţia sunt una. Dumneavoastră ati văzut steaua lui David, evreiască: sunt două triunghiuri echilaterale suprapuse. Ea e făcută de David, care era omul lui Dumnezeu, şi ea reprezintă fiinţa omenească, care are calitatea calităţilor în creaţia lui Dumnezeu: chip şi asemănare cu El. Şi de aceea l-a făcut pe om întîi ca un triunghi echilateral, cu baza în sus, pentru că omul e tare în putere, apoi un triunghi echilateral cu baza în jos, care simbolizează femeia. Nu există “jumătatea mea”. E o expresie spusă la un pahar de vin; la o sticlă de vin, pardon! ca să nu zic la un butoi chiar."
Parintele Arsenie Papacioc
"Asta este o expresie care mie nu mi-a plăcut. Nu e o jumătate a ta, ci un tot al tău; tu eşti tot, ea e tot. Soţul şi soţia sunt una. Dumneavoastră ati văzut steaua lui David, evreiască: sunt două triunghiuri echilaterale suprapuse. Ea e făcută de David, care era omul lui Dumnezeu, şi ea reprezintă fiinţa omenească, care are calitatea calităţilor în creaţia lui Dumnezeu: chip şi asemănare cu El. Şi de aceea l-a făcut pe om întîi ca un triunghi echilateral, cu baza în sus, pentru că omul e tare în putere, apoi un triunghi echilateral cu baza în jos, care simbolizează femeia. Nu există “jumătatea mea”. E o expresie spusă la un pahar de vin; la o sticlă de vin, pardon! ca să nu zic la un butoi chiar."
Parintele Arsenie Papacioc
luni, 21 aprilie 2014
Lacrimi în Noaptea Bucuriei
Scenă: Pe scările Catedralei, în Noaptea de Înviere, o femeie firavă, mărunţică, cu doi copii în jurul ei şi cu trei lumânări aprinse în mână. La un moment dat, din spatele ei, prin mulţime se avântă nervos un bărbat cu o fetiţă mai mică decât ceilalţi doi copii pe care o îmbrânceşte pe scări la picioarele mamei şi strigă "ţine-o tu, că pe mine mă enervează". Fetiţa căzută jos începe să plângă iar mama stinge lumânările şi o ia pe micuţă în braţe. I-am văzut ochişorii înecaţi în lacrimi după care, mama cu cei trei copii intră în catedrală să se roage în Noaptea de Înviere probabil şi pentru o viaţă mai liniştită...
duminică, 20 aprilie 2014
De Paşti... fără paşti
Pentru prima dată în viaţă merg să iau Lumină în Noaptea de Paşti în altă parte decât la biserica din Ciunga, locul unde m-am născut şi unde, o viaţă, am trăit an de an bucuria Învierii lui Iisus Christos.
Acum am trăit emoţia acestei mari sărbători la Catedrala Mică din Tg. Mureş, biserica de care aparţinem. Nu pot să spun că a fost acelaşi lucru cu ce am trăit în alţi ani pentru simplul motiv că Sărbătoarea Slujbei de Înviere a fost stricată de "oamenii bisericii". Mai precis, pentru că nu am stat la slujbă până la final, normal, am vrut să luăm paştile înainte de a pleca spre casă. Mare a fost dezamăgirea noastră când am văzut că paştile nu se împart în curtea bisericii cum eram obişnuită de la Ciunga, astfel ca omul să poată lua când doreşte să plece către casă, ci paştile sunt în biserică şi "păzite" ca omul să nu ia pentru că "nu sunt sfinţite, se sfinţesc numai după slujbă!"
Aţi mai pomenit undeva ca paştile să fie sfinţite altcândva decât în Joia Mare la Cina Cea de Taină? Ruşine Catedrala Mică din Tg. Mureş.
În final am mers la Bisericuţa de Lemn şi am luat paşti de acolo, unde organizarea a fost exemplară deşi a fost enorm de multă lume.
Sper din toată înima să ajung alte Paşti cu sănătate şi să merg la Înviere în sătucul meu drag, sau de ce nu, undeva la o mănăstire unde se simte sărbătoarea mai frumos decât în oraşele mari.
Christos a înviat! Lumina Învierii să vă pătrundă în inimi şi în casele voastre! Bucuraţi-vă la ceas de Mare Sărbătoare!
Acum am trăit emoţia acestei mari sărbători la Catedrala Mică din Tg. Mureş, biserica de care aparţinem. Nu pot să spun că a fost acelaşi lucru cu ce am trăit în alţi ani pentru simplul motiv că Sărbătoarea Slujbei de Înviere a fost stricată de "oamenii bisericii". Mai precis, pentru că nu am stat la slujbă până la final, normal, am vrut să luăm paştile înainte de a pleca spre casă. Mare a fost dezamăgirea noastră când am văzut că paştile nu se împart în curtea bisericii cum eram obişnuită de la Ciunga, astfel ca omul să poată lua când doreşte să plece către casă, ci paştile sunt în biserică şi "păzite" ca omul să nu ia pentru că "nu sunt sfinţite, se sfinţesc numai după slujbă!"
Aţi mai pomenit undeva ca paştile să fie sfinţite altcândva decât în Joia Mare la Cina Cea de Taină? Ruşine Catedrala Mică din Tg. Mureş.
În final am mers la Bisericuţa de Lemn şi am luat paşti de acolo, unde organizarea a fost exemplară deşi a fost enorm de multă lume.
Sper din toată înima să ajung alte Paşti cu sănătate şi să merg la Înviere în sătucul meu drag, sau de ce nu, undeva la o mănăstire unde se simte sărbătoarea mai frumos decât în oraşele mari.
Christos a înviat! Lumina Învierii să vă pătrundă în inimi şi în casele voastre! Bucuraţi-vă la ceas de Mare Sărbătoare!
luni, 14 aprilie 2014
joi, 27 martie 2014
O frumoasă declarație de dragoste
Scriitorii iubesc cu multă pasiune. Și scriu despre asta pagini întregi, fără să le fie teamă că își dezvăluie slăbiciunile lumești.
Mihai Eminescu, Camil Petrescu, Nichita Stănescu și Liviu Rebreanu sunt doar câțiva dintre autorii care au închinat capitole și poezii întregi iubirii și persoanei iubite.
Liviu Rebreanu a lăsat, poate, cea mai frumoasă declarație de dragoste din istoria literaturii române. Acesta s-a îndrăgostit nebunește de Fanny Rădulescu, iar în 1912 i-a declarat iubirea în volumul „Mărturisire”, înainte să îi devină soție:
„Mulți cred că se laudă zicând: “Iată inima mea! Vi-o dau… n-am nevoie de dânsa… Mie nu mi-e frică de chinurile geloziei, mie nu-mi pasă de tremurările înfrigurate ale iubirii! De un singur lucru mă feresc: să nu fiu banal! Aș vrea să sufăr, aș vrea să scrâșnesc din dinți, să-mi smulg părul și să adorm cu genele muiate în lacrimi! Astfel, cel puțin, aș ști că trăiesc, aș înțelege, poate, ce înseamnă a iubi… Dar zilele trec, veșnic aceleași, searbede și plictisitoare, și viața mea se scurge întocmai ca viața unei gâze netrebnice… Eu nu pot avea o iubire; eu nu pot avea decât iubiri. Iubirile acestea însă răsar repede, pâlpâie o clipă și apoi pier, dispar pentru totdeauna, parc-ar fi fost niște visuri pe care le uiți îndată ce te-ai deșteptat din somn…”
O, şi eu credeam că nu pot iubi, şi eu îmi închipuiam că vina nu este în mine, ci în ele, în femeile care nu merită să fie iubite!… Astăzi însă știu și înțeleg că iubirea este făcută pentru cei umili, că cei mândri nu vor putea iubi niciodată… Cei mândri își închipuiesc că nu au trebuinţă de inimă; ei nu vreau decât să cucerească, mereu să biruiască; ei cred, în sfârşit, că şi în iubire succesul e tot. Dorinţele lor poate se vor împlini, poftele lor poate vor fi mulţumite, da… dar, vai, iubirea n-au s-o cunoască niciodată.
Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire. Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi de-abia la vârsta de cinzeci de ani începem să înţelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu…
Pe mine viaţa m-a frământat, m-a umilit; mie viaţa mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns să nu mai spun că ele nu merită să fie iubite, ci strig pretutindeni: ştiu să iubesc fiindcă am învăţat a plânge, a suspina şi a mă resemna!
Astăzi aş vrea şi eu să nu iubesc, aş vrea să fiu iar mândru, ambiţios, cuceritor… Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit! Dacă aş şti cânta din syrinx, te-aş duce într-o poiană scăldată în lumină de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, şi ţi-aş şopti la ureche cântecul celor iubiţi. Atunci poate ai pricepe şi tu că iubirea nu cunoaşte ceea ce lumea numeşte “a fi iubit”.
Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea.
Poezia, zic unii, a falsificat iubirea. Poezia a făcut cântece, statui, versuri din sentimentul simplu şi firesc ce a fost odinioară iubirea, a făcut nebuni din oameni care, şi altmintrelea, erau cam porniţi spre nebunie, a făcut gurmanzi din oameni care până atunci erau înfometaţi. Eu însă zic că nu există poet, muzicant, pictor sau sculptor mai mare ca un îndrăgostit. Pentru ca artistul să înţeleagă poezia cea mare a suferinţei trebuie mai întâi să fi fost îndrăgostit. Nu poeţii au făcut iubirea, ci iubirea a făcut pe poeţi! Iar eu, care citesc bucuros în stele şi-mi fac o plăcere dintru a aşterne pe hârtie slovă lângă slovă, pot să jur că în slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului înstelat.
Cel ce pricepe viaţa stelelor pricepe şi iubirea omenească! Iubirea nu cunoaşte cuvintele credincios şi necredincios. Iubeşti pe altul, va să zică eu nu te iubesc: acesta nu e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice niciodată: m-ai înşelat. Iubirea nu-ţi cere socoteală de sărutările ce ai dat sau nu ai dat altora. Iubirea nu-ţi scormoneşte trecutul şi nu-ţi cercetează prezentul. Viitorul este nădejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nădejdea cea deznădăjduită, mângâierea cea nemângâiată sunt balsamul ei, care e tot atât de dulce ca şi suferinţa, ca şi iubirea.
Iubeşti, suferi, trăieşti: iată troiţa iubirii. Sărutările îţi alină setea, dar lacrimile îţi trezesc în suflet doruri mari, istovitoare şi dragi, pe care nu ţi le pot alina nici sărutările. Din ochi picură lacrimile, izvorul cel veşnic al iubirii; din iubire picură cântecul, poezia, frumosul, izvorul cel veşnic al lacrimilor.
O bobiţă de lacrimă, ce tremură sfioasă pe geana iubitei, e o comoară mai mare şi mai preţioasă decât sărutările şi îmbrăţişările tuturor femeilor din lume… O, vanitas, vanitatum vanitas! zice profetul. Toate suferinţele sunt deşarte! îţi şopteşte un glas dinlăuntru. Sărutări, lacrimi, iubire: toate sunt deşertăciuni mari, nimicuri pline de durere… Şi totuşi, pentru aceste nimicuri deşarte, pentru aceste deşertăciuni nepătrunse aş fi în stare acum să-mi dau tot ce am mai scump pe lume, aş fi în stare să-mi dau chiar viaţa…
Nu ştiu dacă e bine ceea ce fac sau e rău, dar simt că, dintre toate deşertăciunile lumeşti, am ales pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă fiindcă e cea mai deşartă din toate.”
Mihai Eminescu, Camil Petrescu, Nichita Stănescu și Liviu Rebreanu sunt doar câțiva dintre autorii care au închinat capitole și poezii întregi iubirii și persoanei iubite.
Liviu Rebreanu a lăsat, poate, cea mai frumoasă declarație de dragoste din istoria literaturii române. Acesta s-a îndrăgostit nebunește de Fanny Rădulescu, iar în 1912 i-a declarat iubirea în volumul „Mărturisire”, înainte să îi devină soție:
„Mulți cred că se laudă zicând: “Iată inima mea! Vi-o dau… n-am nevoie de dânsa… Mie nu mi-e frică de chinurile geloziei, mie nu-mi pasă de tremurările înfrigurate ale iubirii! De un singur lucru mă feresc: să nu fiu banal! Aș vrea să sufăr, aș vrea să scrâșnesc din dinți, să-mi smulg părul și să adorm cu genele muiate în lacrimi! Astfel, cel puțin, aș ști că trăiesc, aș înțelege, poate, ce înseamnă a iubi… Dar zilele trec, veșnic aceleași, searbede și plictisitoare, și viața mea se scurge întocmai ca viața unei gâze netrebnice… Eu nu pot avea o iubire; eu nu pot avea decât iubiri. Iubirile acestea însă răsar repede, pâlpâie o clipă și apoi pier, dispar pentru totdeauna, parc-ar fi fost niște visuri pe care le uiți îndată ce te-ai deșteptat din somn…”
O, şi eu credeam că nu pot iubi, şi eu îmi închipuiam că vina nu este în mine, ci în ele, în femeile care nu merită să fie iubite!… Astăzi însă știu și înțeleg că iubirea este făcută pentru cei umili, că cei mândri nu vor putea iubi niciodată… Cei mândri își închipuiesc că nu au trebuinţă de inimă; ei nu vreau decât să cucerească, mereu să biruiască; ei cred, în sfârşit, că şi în iubire succesul e tot. Dorinţele lor poate se vor împlini, poftele lor poate vor fi mulţumite, da… dar, vai, iubirea n-au s-o cunoască niciodată.
Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire. Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi de-abia la vârsta de cinzeci de ani începem să înţelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu…
Pe mine viaţa m-a frământat, m-a umilit; mie viaţa mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns să nu mai spun că ele nu merită să fie iubite, ci strig pretutindeni: ştiu să iubesc fiindcă am învăţat a plânge, a suspina şi a mă resemna!
Astăzi aş vrea şi eu să nu iubesc, aş vrea să fiu iar mândru, ambiţios, cuceritor… Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit! Dacă aş şti cânta din syrinx, te-aş duce într-o poiană scăldată în lumină de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, şi ţi-aş şopti la ureche cântecul celor iubiţi. Atunci poate ai pricepe şi tu că iubirea nu cunoaşte ceea ce lumea numeşte “a fi iubit”.
Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea.
Poezia, zic unii, a falsificat iubirea. Poezia a făcut cântece, statui, versuri din sentimentul simplu şi firesc ce a fost odinioară iubirea, a făcut nebuni din oameni care, şi altmintrelea, erau cam porniţi spre nebunie, a făcut gurmanzi din oameni care până atunci erau înfometaţi. Eu însă zic că nu există poet, muzicant, pictor sau sculptor mai mare ca un îndrăgostit. Pentru ca artistul să înţeleagă poezia cea mare a suferinţei trebuie mai întâi să fi fost îndrăgostit. Nu poeţii au făcut iubirea, ci iubirea a făcut pe poeţi! Iar eu, care citesc bucuros în stele şi-mi fac o plăcere dintru a aşterne pe hârtie slovă lângă slovă, pot să jur că în slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului înstelat.
Cel ce pricepe viaţa stelelor pricepe şi iubirea omenească! Iubirea nu cunoaşte cuvintele credincios şi necredincios. Iubeşti pe altul, va să zică eu nu te iubesc: acesta nu e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice niciodată: m-ai înşelat. Iubirea nu-ţi cere socoteală de sărutările ce ai dat sau nu ai dat altora. Iubirea nu-ţi scormoneşte trecutul şi nu-ţi cercetează prezentul. Viitorul este nădejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nădejdea cea deznădăjduită, mângâierea cea nemângâiată sunt balsamul ei, care e tot atât de dulce ca şi suferinţa, ca şi iubirea.
Iubeşti, suferi, trăieşti: iată troiţa iubirii. Sărutările îţi alină setea, dar lacrimile îţi trezesc în suflet doruri mari, istovitoare şi dragi, pe care nu ţi le pot alina nici sărutările. Din ochi picură lacrimile, izvorul cel veşnic al iubirii; din iubire picură cântecul, poezia, frumosul, izvorul cel veşnic al lacrimilor.
O bobiţă de lacrimă, ce tremură sfioasă pe geana iubitei, e o comoară mai mare şi mai preţioasă decât sărutările şi îmbrăţişările tuturor femeilor din lume… O, vanitas, vanitatum vanitas! zice profetul. Toate suferinţele sunt deşarte! îţi şopteşte un glas dinlăuntru. Sărutări, lacrimi, iubire: toate sunt deşertăciuni mari, nimicuri pline de durere… Şi totuşi, pentru aceste nimicuri deşarte, pentru aceste deşertăciuni nepătrunse aş fi în stare acum să-mi dau tot ce am mai scump pe lume, aş fi în stare să-mi dau chiar viaţa…
Nu ştiu dacă e bine ceea ce fac sau e rău, dar simt că, dintre toate deşertăciunile lumeşti, am ales pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă fiindcă e cea mai deşartă din toate.”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
