- Ce-ar fi să-i scrii lui Dumnezeu, Oscar?
- Și de ce să-i scriu lui Dumnezeu?
- Nu te-ai mai simți atât de singur.
- Nu m-aș mai simți singur cu cineva care nici nu există?
- Fă-l să existe.
- De fiecare dată când o să crezi în el, o să existe un pic mai mult. Și, dacă insiști, o să ajungă să existe de tot. Și-atunci o să te ajute.
- Și ce să-i scriu?
- Spune-i ce gândești. Gânduri pe care nu le mai spui nimănui, care te apasă, îți rămân în minte și-ți îngreuiază sufletul, te blochează, iau locul ideilor noi și te fac să putrezești. Dacă nu vorbești cu nimeni, o să devii un depozit de gânduri vechi și împuțite.
- OK.
- Și să știi, lui Dumnezeu poți să-i ceri ceva în fiecare zi. Dar atenție! Câte un singur lucru.
- Dumnezeu ăsta al tău nu-i bun de nimic, Tanti Roz. Aladin putea să-i ceară duhului din lampa fermecată trei lucruri.
- O dorință pe zi e mai bine decât trei toată viața, nu?
- OK. Atunci pot să-i comand orice? Jucării, bomboane, o mașină...
- Nu, Oscar. Dumnezeu nu e Moș Crăciun. Nu poți să-i ceri decât lucruri care țin de suflet.
- Dă-mi un pupic.
Asta cu pupicii chiar e o treabă de fete, un fel de nevoie pe care-o simt ele mereu. Peggy mi-a întins obrazul și trebuie să recunosc că și mie mi-a plăcut mult când am pupat-o.
- Noapte bună, Peggy.
- Noapte bună, Oscar.
...de fapt, fiecare ne gândeam de mult la celălalt.
- Ce faci acum, Oscar?
- Dar tu, Peggy?
E incredibil câte avem în comun, aceleași idei, aceleași întrebări.
- Vrei să dormi cu mine?
Fetele astea sunt ceva de speriat. Mie mi-ar fi luat ore, poate săptămâni, poate luni întregi să scot pe gură o frază ca asta, întâi s-o rumeg bine în minte, și-abia apoi s-o spun cu voce tare. Și ea mi-o trântește cât se poate de firesc, de simplu.
- OK.
M-am băgat în patul ei. Stăteam puțin cam înghesuiți, dar a fost o noapte extraordinară.
- Cele mai interesante întrebări rămân întrebări. Și conțin în ele un mister. La fiecare răspuns trebuie să adaugi un "poate". Numai întrebările fără interes au răspunsuri definitive.
- Dragă Doamne-Doamne, m-am prins că veniseși. Și că-mi explicai secretul tău: privește lumea în fiecare zi de parcă ai privi-o pentru prima dată.
Și-atunci, ți-am urmat cuminte sfatul. Pentru prima dată. Contemplam lumina, culorile, copacii, păsările, animalele. Simțeam cum aerul îmi umple nările și mă ajută să respir. Auzeam vocile care răsunau pe coridor ca-n turla unei catedrale. Simțeam că trăiesc. Și mă înfioram de bucurie. De fericirea de a exista. Minunat.
Îți mulțumesc, Doamne-Doamne, c-ai făcut asta pentru mine. Mi se părea că mă ții de mână și că mă duci în miezul misterului, ca să-l contemplu. Îți mulțumesc.
- Dragă Doamne-Doamne, am încercat să le explic părinților mei ce-i viața, un cadou foarte tare. La început, supraestimăm cadoul ăsta: credem c-am primit viața veșnică. După aceea îl subestimăm, ni se pare urât, prea scurt, mai c-am fi gata să-l aruncăm. În sfârșit, ne dăm seama că de fapt n-am primit-o cadou, ci doar cu împrumut. Și-atunci încercăm s-o merităm. Eu care am o sută de ani, știu despre ce vorbesc. Cu cât îmbătrânești, cu atât trebuie să dai dovadă de bun-gust ca să apreciezi viața. Trebuie să devii un rafinat, un artist.
fragmente din romanul Oscar și Tanti Roz - Eric-Emmanuel Schmitt
marți, 28 august 2018
luni, 13 august 2018
Sinceritate
– Știi, spune un bărbat – acum sunt cu cinci femei în același timp. M-am săturat de această situație, dar nu pot s-o aleg doar pe una. Cum să le elimin pe celelalte?
– Prin sinceritate, – îl sfătuiește prietenul.
– Și cum să fac asta?
– Foarte simplu: simte-te complet liber și spune-i fiecărei femei totul despre celelalte.
– Foarte simplu: simte-te complet liber și spune-i fiecărei femei totul despre celelalte.
– Și cum mă va ajuta acest lucru?
– Tu încearcă.
Următoarea lor întâlnire după șase luni:
– Ai ținut cont de sfatul meu?
– Da. Bun sfat. Mulțumesc. Când am devenit sincer, două dintre femeile mele au refuzat imediat să se întâlnească cu mine. Au mai rămas trei. Apoi a început cel mai interesant lucru. Am aflat foarte repede că nu pot fi la fel de sincer cu toate. Uneia îi puteam spune totul, celeilalte adevărul doar pe jumătate, iar celei de-a treia nu-i puteam spune nimic. În același timp, despre una puteam spune totul, dar despre cealaltă nu puteam spune nimic. În final am aflat că unei femei îi pot spune totul, dar despre ea nu-mi doream să vorbesc cu nimeni.
– Ea este cea care a rămas? – l-a întrebat prietenul.
– Exact. Interesant, această metodă simplă funcționează atât de bine
– Funcționează pentru că sinceritatea este un indicator al sentimentelor, funcționează în toate sferele vieții. Eu întotdeauna mă despart de cel cu care nu pot fi sincer și rămân legat de cel despre care nu pot vorbi.
Etichete:
alegeri,
barbati,
femei,
fidelitate,
iubire,
Marinela Botezan,
pildă,
sentimente,
sfaturi,
sinceritate,
viata
sâmbătă, 28 iulie 2018
Niște copaci
Toate locurile au câte o poveste... știută sau mai puțin știută. Despre Turda, cred că majoritatea vor spune Salina Turda, punct de atracție turistică ce își merită pe deplin recunoașterea în plan internațional, sau Cheile Turzii și acestea senzaționale, atât privite din depărtare cât și traversate la pas. Mai sunt și alte obiective interesante de vizitat în Turda şi mi-am propus să fac asta cât mai curând.
Ce m-a impresionat în Turda este un parc cu castani aflat la ieșirea din oraș înspre Cluj. Îl remarci atât dacă treci orașul prin centru cât și dacă alegi varianta scurtă pentru o mai mare rapiditate în trafic. Parcul acesta a prins culoare foarte recent. Cel mai probabil, niște tineri cu imaginație au vopsit trunchiurile copacilor, dând un plus de viață unui spațiu de relaxare convențional. Am avut un moment de relaxare și încântare plimbându-mă prin acest parc. Fiecare copac-culoare îți transmite ceva, depinde în care te regăsești cel mai bine. Eu m-am găsit câte puțin în fiecare dintre ei, în culorile cu lumini și umbre de pe trunchiurile lor.
Cum ar fi ca tot mai multe parcuri să fie astfel însuflețite?! Mie mi-ar plăcea! Pentru că fiecare culoare ne influențează într-un fel sau altul starea de spirit. Trăim înconjurați de culori, depinde de noi să le armonizăm! Fiecare avem un simț cromatic care ne definește ca oameni, ne individualizează și vorbește despre noi...
Dintre toţi copacii de acolo, mi-am ales unul, ultimul din succesiunea de fotografii de mai jos, cel vopsit în turcoaz...
Etichete:
castani,
conventional,
copaci,
creativitate,
culori,
initiativa,
Marinela Botezan,
parc,
poze,
proiecte urbane,
relaxare,
Turda,
vopsea
vineri, 13 iulie 2018
Cea mai frumoasă femeie din lume
Despre această "operă de artă" mi-am tot propus să scriu. O văd frecvent, se află undeva, puțin înainte de intrarea în Tg. Mureș din direcţia Alba-Cluj, în localitatea Ungheni, Mureș.
În imaginația multora, bănuiesc, este exprimarea "poetică" a sentimentului de iubire a unui bărbat foarte, foarte îndrăgostit...
În imaginația mea, văd în acest "mesaj" un moment de sinceritate al unei femei în întâlnirea cu ea însăși! De ce nu?! Cred că asta se întâmplă, la un moment dat, în viața fiecărei femei, undeva pe la maturitate, când ea se înțelege şi se acceptă, cu toate alegerile făcute până în momentul acestei "reflecții". În acest moment, ea știe foarte bine ce-și dorește și decide că va merge mai departe prin viață, cum altfel decât "frumos", pentru că nu anii din viața ei sunt acum importanți, ci viața din anii ei!
Sharon Stone a spus ceva foarte frumos, cumva o altă exprimare a ideii de mai sus: "Nu simt nevoia să-mi ascund vârsta. Nu vreau decât să fiu o femeie care arată, la vârsta ei, cât de bine este cu putință."
Femeie, fii conștientă de frumusețea ta interioară pentru că asta se reflectă în exterior! Strălucirea din ochii tăi este un motiv care atrage priviri și naște zâmbete! Iar cine ajunge să-ți cunoască și sufletul... aș putea spune... a cunoscut ... cea mai frumoasă femeie din lume...
Etichete:
a reflecta,
ani,
cea mai frumoasa femeie din lume,
femeie,
frumos,
imaginatie,
Marinela Botezan,
maturitate,
poze,
Sharon Stone,
stralucire,
suflet,
varsta,
viata
joi, 28 iunie 2018
Dans lent
Ai privit vreodată copiii
într-o "învârtitoare"?
Ai ascultat zgomotul ploii
când cade pe pământ?
Ai urmărit vreodată zborul neregulat
al unui fluture?
Ai observat apusul soarelui?
Ai face bine să încetineşti.
Nu dansa aşa de repede.
Timpul e scurt.
Muzica nu durează mult.
Îţi trece fiecare zi în zbor?
Când zici "Cum te simţi?", "Ce mai faci?"
Asculţi răspunsul?
Când ziua se sfârşeşte,
te întinzi în pat,
cu sute de întrebări succesive
ce îţi trec prin cap?
Ai face bine să încetineşti.
Nu dansa aşa de repede.
Timpul este scurt.
Muzica nu durează mult.
I-ai spus vreodată copilului tău,
O să facem mâine asta?
Fără să-ţi dai seama de dezamăgirea lui,
pentru că erai grăbit/ă?
Ai pierdut legătura cu o prietenie bună
ce apoi a încetat
pentru că tu nu aveai niciodată timp
Să suni şi să spui "Bună"?
Ai face bine să încetineşti.
Nu dansa aşa de repede.
Timpul este scurt.
Muzica nu durează mult.
Când alergi aşa de repede pentru a ajunge undeva,
pierzi jumătate din plăcerea de a merge.
Când eşti preocupat/ă şi alergi toată ziua,
este ca şi un cadou niciodată deschis... Aruncat.
Viaţa nu este o cursă.
Să o iei mai încet...
Ascultă muzica
Înainte să se termine cântecul.
poezia am găsit-o întâmplător în cutia mea cu "nimicuri frumoase"... autor: Clara Moşescu
roza este o amintire dragă de la o fostă colegă, Diana O.
Etichete:
dans,
Dans lent,
fotografie,
intrebari,
Marinela Botezan,
muzica,
nimicuri frumoase,
poezie,
ritm de viaţă,
roza,
sentimente,
timp
duminică, 6 mai 2018
Tenisul, o mare iubire...
Pe malul Someșului se scriu povești...
O Lebădă Neagră - ca simbol al prețului celebrității
2 bilete... - unul Special pentru Mama Mea ...
Prima zi de meci - două jocuri foarte frumoase
Fetele noastre frumoase
Echipa României - Florin, Simona, Sorana, Irina și Mihaela
Hai, România!
O festivitate de deschidere memorabilă
Acolo sus, în zona cartoanelor albastre...
două locuri... ale noastre...
FedCup România-Elveția începe cu meciul Simonei
În game-ul acesta, punctul pentru 4 - 0, liniște totală...
cineva strigă din sală: "Hai, Simona!" (era... Mama)
... Simona plină de avânt...
... câștigă game-ul 4... (parcă ar fi auzit-o
pe Mama cum o încurajase înainte
să înceapă punctul)
și câștigă și meciul! Bravo, Simona!
Al doi-lea meci, și acesta la fel de frumos...
meci câștigat de Irina. Bravo, Irina!
Românii susțin echipa României.
Finalul celei de-a doua zile, pare la fel de spectaculos
ca și festivitatea de deschidere... din păcate, biletele
noastre au fost doar pentru prima zi a competiției...
Echipa României învinge Elveția cu 3 - 1 și se califică
în Grupa Mondială a FedCup. Bravo fetelor!
"Florin Segărceanu alături de Martina Hingis,
Patty Schnyder și Timea Bacsinszky. Și asta la Cluj,
unde 9.000 de oameni au avut parte de un spectacol
sportiv de ținută și de un show unic probabil
în lumea tenisului." - spune Ovidiu Blag pe pagina sa
de Facebook, de unde am și preluat fotografia de mai jos
Tenisul este ... despre...
parte din fotografii au fost preluate de pe paginile de Facebook - România Fed Cup Team și Ovidiu Blag
duminică, 8 aprilie 2018
Zborul pescărușului
Cei mai mulți pescăruși nu caută să învețe decât elementele de bază ale zborului - cum să ajungă de pe mal până la hrană și înapoi. Pentru cei mai mulți pescăruși, nu zborul contează, ci hrana. Dar pentru acest pescăruș zborul era totul, nu hrana. Mai mult decât orice pe lume, Pescărușului Jonathan Livingston îi plăcea să zboare.
Întuneric! Pescărușii nu zboară niciodată pe întuneric!
În ziua aceea, nu și-a pierdut vremea în conversații cu alți pescăruși, ci a zburat fără întrerupere până după apusul soarelui. A descoperit lupingul, tonoul lent, tonoul strâns, vria inversă, buntul pescărușului, roata.
Viața are o altă semnificație acum! În locul zborului nostru istovitor până la bărcile de pescari și înapoi, iată adevărata noimă a vieții! Ne putem ridica noi înșine din ignoranță, putem deveni noi înșine ființe ale perfecțiunii, inteligenței și talentului. Putem fi liberi! Putem să explorăm! Zborul!
Când ateriză, pescărușii erau adunați în Consiliu; parcă se adunaseră mai demult. De fapt, așteptau.
- Pescărușul Jonathan Livingston! În Centru!
Cuvintele Bătrânului vibrau de o adâncă solemnitate. În centru însemna fie ocară, fie onoare. Când se alegeau cei mai importanți conducători ai pescărușilor, aceștia erau chemați în Centru pentru Onoare. Cu siguranță, se gândi el, Breackfast Flock a urmărit Recordul meu de azi-dimineață! Dar eu nu am nevoie de onoruri. Nu vreau să fiu conducător. Vreau doar să le împărtășesc experiența mea, să le arăt orizonturile care ni se deschid nouă, pescărușilor. Păși în față.
- Pescăruș Jonathan Livingston, spuse Bătrânul, în Centru pentru Ocară, în văzul tuturor pescărușilor. - ... pentru cumplita sa nesăbuință, intona vocea solemnă, pentru violarea demnității și tradițiilor neamului pescărușilor...
A fi chemat în centru pentru ocară însemna alungarea din obște și exilarea pe Stâncile Îndepărtate.
- ... într-o zi, Pescăruș Jonathan Livingston, vei înțelege că orice nesăbuință e fără rost. Viața este necunoscutul și incognoscibilul; noi am fost aduși pe lume ca să mâncăm și să supraviețuim cât mai mult.
Un pescăruș n-are dreptul să replice în fața Consiliului, dar vocea lui Jonathan se auzi:
- Nesăbuință? Fraților! Strigă el. Oare un pescăruș care descoperă și urmează un sens în viață, un țel mai înalt, este nesăbuit? Mii de ani ne-am zbătut să obținem pește; acum rațiunea vieții noastre e alta - să ne desăvârșim, să explorăm, să fim liberi! Mai dați-mi o șansă, lăsați-mă să vă arăt ce am descoperit...
Stolul era parcă de piatră.
- Frăția noastră a încetat! au intonat pescărușii într-un singur glas și, astupându-și solemn urechile, i-au întors spatele.
Pescărușul Jonathan și-a petrecut restul zilelor singur, zburând dincolo de Stâncile Îndepărtate. Singura lui suferință nu era singurătatea, ci faptul că ceilalți pescăruși nu voiau să creadă în strălucirea zborului care-i aștepta; nu voiau să deschidă ochii și să vadă.
În fiecare zi se desăvârșea mai mult. Deprinsese, de pildă, că picajul aerodinamic de mare iuțeală îl făcea să ajungă la peștele rar și gustos care se găsea în bancuri, la zece picioare adâncime: nu mai avea nevoie de pescari și de resturile de pâine pentru a supraviețui. Deprinsese să doarmă în văzduh, plutind noaptea pe vântul care bătea dinspre țărm, acoperind o sută de mile de la apusul până la răsăritul soarelui. Grație aceluiași control interior, zbura prin pâcla deasă a mării și se ridica deasupra ei spre zările clare, orbitoare... în timp ce toți ceilalți pescăruși adăstau pe Pământ, umiliți de ceață și ploaie. Deprinsese să înainteze mult peste uscat, călare pe vântul puternic, și să se hrănească acolo cu insecte delicate.
Ceea ce visase cândva pentru Stol câștiga acum doar pentru el; își desăvârșea zborul și nu regreta prețul pe care-l plătise. Pescărușul Jonathan descoperea că pescărușii trăiesc atât de puțin din cauza plictiselii, fricii și mâniei, că, odată alungate acestea din minte, viața lui urma să fie lungă și frumoasă.
Iată și paradisul, se gândea el și zâmbea. Nu prea se cuvine să critici paradisul tocmai când te îndrepți spre el. Pe măsură ce se-nălța de la Pământ, pe deasupra norilor, vedea cum propriul său trup începea să strălucească. Era tot un trup de pescăruș, dar care începea acum să zboare mult mai bine ca-nainte. Penele i se făcuseră albe și strălucitoare, iar aripile-i erau netede și fără cusur, ca niște foi de argint șlefuit.
Plutea deasupra mării, spre un țărm crestat. Priveliști noi, gânduri noi, întrebări noi. De ce atât de puțini pescăruși? Paradisul ar trebui să fie înțesat de pescăruși. Și oare de ce sunt atât de obosit, dintr-o dată?! În Paradis pescărușii n-ar trebui să se simtă obosiți și nici să doarmă niciodată.
În zilele următoare, Jonathan a văzut că și acolo avea de învățat la fel de multe lucruri despre zbor ca și în lumea pe care o lăsase în urmă. Cu o deosebire. Aici, pescărușii gândeau ca și el. Pentru fiecare dintre ei, cel mai important lucru în viață era să năzuiască să se atingă desăvârșirea în ceea ce le plăcea mai mult: zborul.
- Unde sunt ceilalți, Sullivan? De ce nu suntem mai mulți aici? Acolo de unde am venit, erau mii și mii de pescăruși.
- Singurul răspuns pe care ți-l pot da, Jonathan, este că păsări ca tine sunt una la un milion. Cei mai mulți dintre noi au atins foarte greu acest prag. Noi am trecut dintr-o lume într-alta și, deși aceasta nu se deosebea cu nimic de prima, uitam imediat de unde am venit, ne era indiferent încotro mergem, trăim clipa. Bănuiești prin câte vieți am trecut până să ne dăm seama că viața înseamnă mai mult decât hrană, luptă și putere în Stol? O mie de vieți, Jon, zece mii! Și apoi, încă o sută de vieți până am început să ne dăm seama că există perfecțiune, și încă o sută până ne-am dat seama că scopul nostru în viață este să atingem acea desăvârșire și s-o dezvăluim celorlalți.
- Dacă vrei, putem începe să învățăm cum să învingem timpul, spuse Chiang, până vei ajunge să zbori în trecut și viitor. Atunci vei fi în stare să înveți lucrul cel mai greu, cel mai serios și cel mai plăcut. Vei fi în stare să pornești în sus și să cunoști ce înseamnă bunătatea și dragostea.
Dar a venit și ziua când Chiang dispăru. Vorbise liniștit cu ei, îndemnându-i să nu renunțe la învățătură, la exercițiu, la efortul de a înțelege cât mai mult din principiul invizibil, dar perfect al vieții. Apoi, în timp ce vorbea, penele i se făcură treptat atât de strălucitoare, că nici un pescăruș nu putu să-l mai privească.
- Jonathan, acestea i-au fost ultimele cuvinte, nu uita să te desăvârșești în iubire.
Zilele treceau și Jonathan își dădea seama că se gândea tot mai des la locul de unde venise, la Pământ. Dacă pe vremea când trăia acolo ar fi știut măcar o fărâmă din câte știa acum, viața ar fi avut o altă semnificație. Stătea pe nisip și se întreba dacă există vreun pescăruș, acolo, pe Pământ, care încearcă să evadeze din limitele sale, să vadă sensul zborului, dincolo de folosirea acestuia ca pe un simplu mijloc pentru a ciugului o firimitură dintr-o barcă de pescar. Și cu cât își exersa mai mult bunătatea, cu cât încerca mai mult să cunoască natura iubirii, cu atât mai mult dorea să se întoarcă pe Pământ. Pentru că, în ciuda trecutului său singuratic, Pescărușul Jonathan era sortit să fie dascăl. Își manifesta iubirea, împărtășind cunoștințele lui, oricărui pescăruș care dorea să cunoască adevărul.
Cu cât zbori mai sus, cu atât vezi mai departe.
Oare ce exersăm în fiecare zi? Dacă prietenia noastră depinde de spațiu și timp, atunci în ziua în care vom învinge în sfârșit spațiul și timpul ne vom fi distrus și propria noastră frăție. Dacă învingem spațiul, rămânem numai cu Aici. Dacă învingem timpul rămânem numai cu Acum. Și, între Aici și Acum, oare nu crezi că ne-am putea vedea din când în când unul pe altul?
- Întregul vostru trup, de la o aripă la alta, le spunea altă dată Jonathan, nu este altceva decât gândul vostru, într-o formă vizibilă. Dacă spargeți lanțurile în care vă este ferecat trupul...
- Suntem liberi să mergem unde vrem și să fim ceea ce suntem.
Trupul nostru nu e altceva decât gândirea însăși!...
- Jonathan, îți amintești că mi-ai spus odată, demult, că cine își iubește stolul îndeajuns se întoarce la el și-l ajută să se desăvârșească?
- Da, sigur.
- Nu înțeleg cum poți iubi un cârd de păsări care tocmai au încercat să te ucidă.
- Dar, Fletcher, nu asta iubești la ei! Nu iubești ura și răutatea. Trebuie să te străduiești să vezi adevăratul pescăruș, partea bună din fiecare. Trebuie să-i ajuți și pe ei s-o vadă în ei înșiși. Asta înțeleg eu prin dragoste. E grozav când înțelegi asta.
- Sărmane Fletch, să nu crezi ce-ți spun ochii. Ei oglindesc numai piedicile. Privește cu gândul, descoperă ceea ce știi deja și vei vedea cum trebuie să zbori.
- Pentru început, spuse el apăsat, trebuie să înțelegeți că un pescăruș este ideea nelimitată a libertății, imaginea Marelui Pescăruș, iar întregul vostru trup de la o aripă la alta nu este decât gândul vostru însuși.
Un pescăruș care vrea să-și desăvârșească zborul nu cunoaște limite.
- Cum se numește miracolul vieții? Marele-Pescăruș-Jonathan-Fie-i-Numele-Sfânt a spus că zborul...
- Viața nu-i un miracol, Elev Oficial. E o mare plictiseală. Marele tău Pescăruș Jonathan e o poveste veche, un basm de adormit copiii, pe care-l ascultă cei care sunt atât de slabi, încât nu pot să facă față vieții așa cum este ea. Imaginează-ți numai: un pescăruș care să zboare cu două sute de mile pe oră! Am încercat, dar nu am putut să depășesc cincizeci, și asta în picaj, și fără control. Există legi ale zborului care nu pot fi depășite, și, dacă nu mă crezi, încearcă! Chiar crezi în adâncul sufletului tău că marele tău Pescăruș Jonathan a zburat cu două sute de mile pe oră?
- Chiar și mai mult, spuse Elevul Oficial cu deplină credință. Și i-a învățat și pe alții să o facă.
- Da, ăsta este basmul de care vorbeam. Arată-mi că poți să zbori atât de repede, și-ți voi da ascultare.
Imaginația este asemenea unui suflet străvechi, care se face auzit în sinea noastră. Ne vorbește despre o lume strălucitoare și despre bucuriile și tristețea, deznădejdea și triumful ființelor care o populează.
Poveștile nu ascultă de reguli și principii, ci se ivesc din misterul care ne alimentează imaginația.
Povestea știa ceea ce eu încercam să refuz: regulile și ritualul vor ucide încetul cu încetul libertatea de a trăi cum vrem. Timpul s-a scurs, aproape o jumătate de secol. Secolul XXI, încorsetat de autoritate și de ritual, poate să înăbușe libertatea. Nu înțelegi? Lumea va deveni mai sigură, dar nu mai liberă.
Pescărușul Jonathan Livingston - Richard Bach
Întuneric! Pescărușii nu zboară niciodată pe întuneric!
În ziua aceea, nu și-a pierdut vremea în conversații cu alți pescăruși, ci a zburat fără întrerupere până după apusul soarelui. A descoperit lupingul, tonoul lent, tonoul strâns, vria inversă, buntul pescărușului, roata.
Viața are o altă semnificație acum! În locul zborului nostru istovitor până la bărcile de pescari și înapoi, iată adevărata noimă a vieții! Ne putem ridica noi înșine din ignoranță, putem deveni noi înșine ființe ale perfecțiunii, inteligenței și talentului. Putem fi liberi! Putem să explorăm! Zborul!
Când ateriză, pescărușii erau adunați în Consiliu; parcă se adunaseră mai demult. De fapt, așteptau.
- Pescărușul Jonathan Livingston! În Centru!
Cuvintele Bătrânului vibrau de o adâncă solemnitate. În centru însemna fie ocară, fie onoare. Când se alegeau cei mai importanți conducători ai pescărușilor, aceștia erau chemați în Centru pentru Onoare. Cu siguranță, se gândi el, Breackfast Flock a urmărit Recordul meu de azi-dimineață! Dar eu nu am nevoie de onoruri. Nu vreau să fiu conducător. Vreau doar să le împărtășesc experiența mea, să le arăt orizonturile care ni se deschid nouă, pescărușilor. Păși în față.
- Pescăruș Jonathan Livingston, spuse Bătrânul, în Centru pentru Ocară, în văzul tuturor pescărușilor. - ... pentru cumplita sa nesăbuință, intona vocea solemnă, pentru violarea demnității și tradițiilor neamului pescărușilor...
A fi chemat în centru pentru ocară însemna alungarea din obște și exilarea pe Stâncile Îndepărtate.
- ... într-o zi, Pescăruș Jonathan Livingston, vei înțelege că orice nesăbuință e fără rost. Viața este necunoscutul și incognoscibilul; noi am fost aduși pe lume ca să mâncăm și să supraviețuim cât mai mult.
Un pescăruș n-are dreptul să replice în fața Consiliului, dar vocea lui Jonathan se auzi:
- Nesăbuință? Fraților! Strigă el. Oare un pescăruș care descoperă și urmează un sens în viață, un țel mai înalt, este nesăbuit? Mii de ani ne-am zbătut să obținem pește; acum rațiunea vieții noastre e alta - să ne desăvârșim, să explorăm, să fim liberi! Mai dați-mi o șansă, lăsați-mă să vă arăt ce am descoperit...
Stolul era parcă de piatră.
- Frăția noastră a încetat! au intonat pescărușii într-un singur glas și, astupându-și solemn urechile, i-au întors spatele.
Pescărușul Jonathan și-a petrecut restul zilelor singur, zburând dincolo de Stâncile Îndepărtate. Singura lui suferință nu era singurătatea, ci faptul că ceilalți pescăruși nu voiau să creadă în strălucirea zborului care-i aștepta; nu voiau să deschidă ochii și să vadă.
În fiecare zi se desăvârșea mai mult. Deprinsese, de pildă, că picajul aerodinamic de mare iuțeală îl făcea să ajungă la peștele rar și gustos care se găsea în bancuri, la zece picioare adâncime: nu mai avea nevoie de pescari și de resturile de pâine pentru a supraviețui. Deprinsese să doarmă în văzduh, plutind noaptea pe vântul care bătea dinspre țărm, acoperind o sută de mile de la apusul până la răsăritul soarelui. Grație aceluiași control interior, zbura prin pâcla deasă a mării și se ridica deasupra ei spre zările clare, orbitoare... în timp ce toți ceilalți pescăruși adăstau pe Pământ, umiliți de ceață și ploaie. Deprinsese să înainteze mult peste uscat, călare pe vântul puternic, și să se hrănească acolo cu insecte delicate.
Ceea ce visase cândva pentru Stol câștiga acum doar pentru el; își desăvârșea zborul și nu regreta prețul pe care-l plătise. Pescărușul Jonathan descoperea că pescărușii trăiesc atât de puțin din cauza plictiselii, fricii și mâniei, că, odată alungate acestea din minte, viața lui urma să fie lungă și frumoasă.
Iată și paradisul, se gândea el și zâmbea. Nu prea se cuvine să critici paradisul tocmai când te îndrepți spre el. Pe măsură ce se-nălța de la Pământ, pe deasupra norilor, vedea cum propriul său trup începea să strălucească. Era tot un trup de pescăruș, dar care începea acum să zboare mult mai bine ca-nainte. Penele i se făcuseră albe și strălucitoare, iar aripile-i erau netede și fără cusur, ca niște foi de argint șlefuit.
Plutea deasupra mării, spre un țărm crestat. Priveliști noi, gânduri noi, întrebări noi. De ce atât de puțini pescăruși? Paradisul ar trebui să fie înțesat de pescăruși. Și oare de ce sunt atât de obosit, dintr-o dată?! În Paradis pescărușii n-ar trebui să se simtă obosiți și nici să doarmă niciodată.
În zilele următoare, Jonathan a văzut că și acolo avea de învățat la fel de multe lucruri despre zbor ca și în lumea pe care o lăsase în urmă. Cu o deosebire. Aici, pescărușii gândeau ca și el. Pentru fiecare dintre ei, cel mai important lucru în viață era să năzuiască să se atingă desăvârșirea în ceea ce le plăcea mai mult: zborul.
- Unde sunt ceilalți, Sullivan? De ce nu suntem mai mulți aici? Acolo de unde am venit, erau mii și mii de pescăruși.
- Singurul răspuns pe care ți-l pot da, Jonathan, este că păsări ca tine sunt una la un milion. Cei mai mulți dintre noi au atins foarte greu acest prag. Noi am trecut dintr-o lume într-alta și, deși aceasta nu se deosebea cu nimic de prima, uitam imediat de unde am venit, ne era indiferent încotro mergem, trăim clipa. Bănuiești prin câte vieți am trecut până să ne dăm seama că viața înseamnă mai mult decât hrană, luptă și putere în Stol? O mie de vieți, Jon, zece mii! Și apoi, încă o sută de vieți până am început să ne dăm seama că există perfecțiune, și încă o sută până ne-am dat seama că scopul nostru în viață este să atingem acea desăvârșire și s-o dezvăluim celorlalți.
- Dacă vrei, putem începe să învățăm cum să învingem timpul, spuse Chiang, până vei ajunge să zbori în trecut și viitor. Atunci vei fi în stare să înveți lucrul cel mai greu, cel mai serios și cel mai plăcut. Vei fi în stare să pornești în sus și să cunoști ce înseamnă bunătatea și dragostea.
Dar a venit și ziua când Chiang dispăru. Vorbise liniștit cu ei, îndemnându-i să nu renunțe la învățătură, la exercițiu, la efortul de a înțelege cât mai mult din principiul invizibil, dar perfect al vieții. Apoi, în timp ce vorbea, penele i se făcură treptat atât de strălucitoare, că nici un pescăruș nu putu să-l mai privească.
- Jonathan, acestea i-au fost ultimele cuvinte, nu uita să te desăvârșești în iubire.
Zilele treceau și Jonathan își dădea seama că se gândea tot mai des la locul de unde venise, la Pământ. Dacă pe vremea când trăia acolo ar fi știut măcar o fărâmă din câte știa acum, viața ar fi avut o altă semnificație. Stătea pe nisip și se întreba dacă există vreun pescăruș, acolo, pe Pământ, care încearcă să evadeze din limitele sale, să vadă sensul zborului, dincolo de folosirea acestuia ca pe un simplu mijloc pentru a ciugului o firimitură dintr-o barcă de pescar. Și cu cât își exersa mai mult bunătatea, cu cât încerca mai mult să cunoască natura iubirii, cu atât mai mult dorea să se întoarcă pe Pământ. Pentru că, în ciuda trecutului său singuratic, Pescărușul Jonathan era sortit să fie dascăl. Își manifesta iubirea, împărtășind cunoștințele lui, oricărui pescăruș care dorea să cunoască adevărul.
Cu cât zbori mai sus, cu atât vezi mai departe.
Oare ce exersăm în fiecare zi? Dacă prietenia noastră depinde de spațiu și timp, atunci în ziua în care vom învinge în sfârșit spațiul și timpul ne vom fi distrus și propria noastră frăție. Dacă învingem spațiul, rămânem numai cu Aici. Dacă învingem timpul rămânem numai cu Acum. Și, între Aici și Acum, oare nu crezi că ne-am putea vedea din când în când unul pe altul?
- Întregul vostru trup, de la o aripă la alta, le spunea altă dată Jonathan, nu este altceva decât gândul vostru, într-o formă vizibilă. Dacă spargeți lanțurile în care vă este ferecat trupul...
- Suntem liberi să mergem unde vrem și să fim ceea ce suntem.
Trupul nostru nu e altceva decât gândirea însăși!...
- Jonathan, îți amintești că mi-ai spus odată, demult, că cine își iubește stolul îndeajuns se întoarce la el și-l ajută să se desăvârșească?
- Da, sigur.
- Nu înțeleg cum poți iubi un cârd de păsări care tocmai au încercat să te ucidă.
- Dar, Fletcher, nu asta iubești la ei! Nu iubești ura și răutatea. Trebuie să te străduiești să vezi adevăratul pescăruș, partea bună din fiecare. Trebuie să-i ajuți și pe ei s-o vadă în ei înșiși. Asta înțeleg eu prin dragoste. E grozav când înțelegi asta.
- Sărmane Fletch, să nu crezi ce-ți spun ochii. Ei oglindesc numai piedicile. Privește cu gândul, descoperă ceea ce știi deja și vei vedea cum trebuie să zbori.
- Pentru început, spuse el apăsat, trebuie să înțelegeți că un pescăruș este ideea nelimitată a libertății, imaginea Marelui Pescăruș, iar întregul vostru trup de la o aripă la alta nu este decât gândul vostru însuși.
Un pescăruș care vrea să-și desăvârșească zborul nu cunoaște limite.
- Cum se numește miracolul vieții? Marele-Pescăruș-Jonathan-Fie-i-Numele-Sfânt a spus că zborul...
- Viața nu-i un miracol, Elev Oficial. E o mare plictiseală. Marele tău Pescăruș Jonathan e o poveste veche, un basm de adormit copiii, pe care-l ascultă cei care sunt atât de slabi, încât nu pot să facă față vieții așa cum este ea. Imaginează-ți numai: un pescăruș care să zboare cu două sute de mile pe oră! Am încercat, dar nu am putut să depășesc cincizeci, și asta în picaj, și fără control. Există legi ale zborului care nu pot fi depășite, și, dacă nu mă crezi, încearcă! Chiar crezi în adâncul sufletului tău că marele tău Pescăruș Jonathan a zburat cu două sute de mile pe oră?
- Chiar și mai mult, spuse Elevul Oficial cu deplină credință. Și i-a învățat și pe alții să o facă.
- Da, ăsta este basmul de care vorbeam. Arată-mi că poți să zbori atât de repede, și-ți voi da ascultare.
Imaginația este asemenea unui suflet străvechi, care se face auzit în sinea noastră. Ne vorbește despre o lume strălucitoare și despre bucuriile și tristețea, deznădejdea și triumful ființelor care o populează.
Poveștile nu ascultă de reguli și principii, ci se ivesc din misterul care ne alimentează imaginația.
Povestea știa ceea ce eu încercam să refuz: regulile și ritualul vor ucide încetul cu încetul libertatea de a trăi cum vrem. Timpul s-a scurs, aproape o jumătate de secol. Secolul XXI, încorsetat de autoritate și de ritual, poate să înăbușe libertatea. Nu înțelegi? Lumea va deveni mai sigură, dar nu mai liberă.
Pescărușul Jonathan Livingston - Richard Bach
Etichete:
citate,
Dincolo de aparențe,
eliberare,
ideal,
imaginaţie,
limita,
Marinela Botezan,
Pescarusul Jonathan Livingston,
poveste,
scop,
sensul vieţii,
spatiu,
timp,
zbor
Abonați-vă la:
Postări (Atom)