Încă o aniversare, 38 de ani...

Cum mă simt la 38 de ani? În primul rând foarte împăcată cu mine, cu tot ce a însemnat viața mea până acum. Statutul meu de femeie singură, liberă, îl recomand femeilor care se ambiționează să facă parte din cupluri nefericite. Când ești singur ai suficient de mult timp ca să te poți descoperi și înțelege. Să te cunoști bine e foarte important și pentru momentul în care vei fi cu cineva. Anumite lucruri despre tine le afli doar când ești doar tu cu tine. Trebuie să contezi pentru tine și să te respecți. Îmi place să cred că sunt o persoană rațională, care știe foarte bine să discearnă ce face în viață pentru că așa simte sau pentru a bifa un rol de dragul societății. Am primit reproșuri legat de subiectul "Nu-ți faci și tu un copil?". Nu cred că prezența unui copil este prioritară în viața mea, are foarte mare legătură cu ce pot oferi unui copil și nu doar de dragul de a-l avea. Dacă voi ajunge la un moment în care aș simți că viața mea nu mai are sens fară un copil, voi înfia unul dacă voi avea un bărbat alături. Din păcate bărbații pe care i-am cunoscut până acum au fost mai mult decât ok, dar au fost într-o perioadă în care nu ne-am sincronizat, fie din cauza unuia, fie a altuia, fie a ambilor. Chiar dacă am încetat demult să îl caut pe ăla înalt, frumos, deștept, amuzant, loial și bogat, tot am un ideal care îmi încețoșează mintea. Idealul relației. Din acest motiv încerc să încadrez diferite persoane într-un șablon în care nu se potrivește decât fantezia mea. Și atunci, da, e greu să găsesc pe cineva. Am învățat că nimic nu trebuie și că nu pot să intru într-o oarecare relație doar ca să fiu în rândul lumii.... În concluzie, atâta timp cât în interiorul meu e pace, e în regulă, nu mă interesează prejudecățile societății...

 

Deci la 38 de ani: echilibru, pace, liniște, mulțumire, împăcare și dorința de a întâlni pe cineva interesant care să mă completeze pe ici, pe colo ...

 



„Pentru că sunt un bărbat!”

https://www.youtube.com/watch?v=b2OcKQ_mbiQ

Dragă 2015, aş vrea să-mi aduci...

... o vacanţă la mare pentru că mi-e foarte, foarte dor să stau pe o plajă pustie, liniştită, să privesc şi să ascult marea...

şi ca să-mi îndeplineşti dorinţa asta, mai întâi trebuie să-mi aduci "un dulce" cu care să merg la mare... şi pe care să-l păstrez multă, multă vreme...

Ce zici? Ştiu că e greu de îndeplinit condiţia de bază, dar poate tu, An Nou, ai o baghetă magică şi faci ca dorinţele să devină realitate....

Magia Crăciunului

Magia Crăciunului ... şi în acest an, cu un frumos ornament de brad şi cu o figurină luminoasă pe care am pus-o pe geam, dar nu aşa cum se obişnuieşte, astfel ca luminiţele să se vadă de afară, ci orientată spre cameră, ca să ne bucurăm în fiecare seară de beculeţele colorate care pâlpâie atât de frumos în forma Bradului de Crăciun.

Dar mult mai frumos decât aceste ornamente, este ceea ce nu se vede aici, este căldura familiei care îşi are originea în dragoste, pace sufletească şi armonie între cei din casă! Şi pentru asta, vreau să spun: MULŢUMESC !

Sainsbury's OFFICIAL Christmas 2014 Ad

https://www.youtube.com/watch?v=NWF2JBb1bvM

Viaţa e un dans în ploaie

Răbdare pentru mama mea

“O las pe mama să-mi spună despre toate dezastrele de care aude la televizor. O ascult vorbindu-mi despre toate problemele cu care se confruntă omenirea. Nu mă deranjează să mă pună la curent cu toate bolile rudelor noastre şi cu cine a mai murit în familia mai apropiată sau mai îndepărtată. Nu mă deranjează că nu face lucrurile aşa cum îmi place mie, iubesc mâncarea pe care o face ea chiar dacă nu foloseşte cele mai sănătoase ingrediente, îmi plac hainele ei chiar dacă nu sunt din material de cea mai bună calitate, înţeleg că închide caloriferele în camerele în care nu stă pentru că vrea să facă puţină economie, o ascult cu drag povestindu-mi despre tot ce vrea, ba chiar îi pun întrebări, ca să simtă că mă interesează detalii”.
Aşa mi-a spus, cu lacrimi în ochi, prietena mea Monica, unul dintre cei mai frumoşi oameni de pe planetă. Monica mea locuieşte în Scoţia, dar pentru câteva zile a venit în vacanţă la mine şi-a m-a surprins “certându-mi“ mama pentru că face economii la sacii de gunoi şi foloseşte pungile de la cumpărături. Mi s-a părut că eram oarecum îndreptăţită să o cert. Curăţase nişte vinete, vinetele au lăsat apă, apa s-a scurs în găleată, eu am vrut să duc punga la gunoi, am lăsat o dâră de apă de-a lungul bucătăriei, ocazie cu care mi-am amintit încă o dată cum ne zgârcim noi, românii, la tărâţe şi plătim mai mult pe făină. În maşină mă plângeam Monicăi despre cât de greu este să schimbăm obiceiurile părinţilor noştri. M-a ascultat cu răbdare, după care mi-a servit dintr-o suflare toată pledoaria de mai sus.
“Eşti fix ca soră-mea. Nici ea nu are răbdare cu ei. Eu nu o supăr pe mama cu nimic niciodată pentru că nu ştiu câte zile mai are de trăit şi vreau să mă bucur de fiecare întâlnire pe care o mai am cu ea. Crezi că-i mai schimbăm noi după 70 de ani în care au făcut lucrurile într-un fel? Şi-apoi, de ce am încerca să-i schimbăm?”
Sigur că nu i-am dat imediat dreptate, dar gândindu-mă mai târziu la ce mi-a spus, n-aveam cum să nu recunosc faptul că cele mai mari aşteptări le am de la oamenii cei mai apropiaţi mie: de la mama şi de la fiică-mea.
“- Cum sunteți? l-am întrebat într-o zi pe prietenul meu care se confrunta cu aceeași problemă legat de tatăl lui.
- E un drăguț. Are cele mai bune intenții. Nu vrea decât să mă ajute. Dar după o zi în care vorbesc cu o mie de nebuni, când ajung acasă și începe și el să-mi spună diverse probleme îmi pierd răbdarea”.
Dacă mai căutăm răbdare pentru copii şi mai găsim câte un pic, pentru părinţi ne rămâne din ce în ce mai puţină. Ei sunt cei care plătesc de regulă stresul nostru, nemulţumirile cotidiene, eşecurile, alegerile greşite, deciziile mai puţin inspirate. Monica mea are dreptate. O să încerc să fac abstracţie de toate obiceiurile mamei care nu se potrivesc cu obiceiurile mele şi o să încerc să mă bucur şi să o răsplătesc pentru toată grija pe care a avut-o şi pe care o are în continuare cu noi, pentru toată răbdarea şi toată dăruirea ei. Mi-e greu să-mi imaginez cum aş vrea să fiu eu tratată de copilul meu peste câţiva ani, dar voi face acest exerciţiu de imaginaţie şi voi acţiona în consecinţă. Ceea ce vă doresc şi vouă.

preluat de pe: www.catchy.ro, un articol de Mirela Retegan