Toţi voiau să se însoare,
Că-s deprinşi să tragă jugul.
Vaca, însă, ca o fată,
Cu avere şi trusou,
Îi respinge îngâmfată :
„Cum să mă mărit c-un bou ?”
”E un cal prin curţi vecine,
Care pătimaş mă strânge,
El e genul meu, tip bine,
Armăsar sadea, pur-sânge !”
Vaca, tot făcându-i curte,
Îşi atinse idealul,
După tratative scurte,
S-a căsătorit cu calul.
„Ah, ce şansă pe mireasă !”
Comenta în pom o cioară,
„El - aristocrat de rasă.
Ea - o biată pierde-vară.”
Dar curând, ce tragedie !
Vaca se certă cu calul,
Pân'departe-n deal la vie,
S-auzea întreg scandalul.
În zadar, când stingea lampa,
Vaca-n fiecare noapte,
Se plimba făcând pe vampa,
Cu ispitele-i de lapte.
Ba , mai mult, se întâmplase,
Ca jucând pe îndrăgostita,
Calul, furios, îi trase,
Două palme cu copita !
Şi atunci, cu dezolare,
Vaca prinse a pricepe,
Cum că soţul ei mai are,
Trei amante, toate iepe.
Asta-i prea de tot, îşi zise,
Îl dau dracului de cal.
Şi-ntr-o seară părăsise,
Domiciliul conjugal.
Slabă, galbenă, uscată,
De necazuri şi nevoi,
Vaca noastră, resemnată,
Se întoarse printre boi.
Dup-atâta chin şi jale,
Vaca multe a-nvăţat.
Primul bou ieşit în cale,
Îl acceptă de bărbat.
Nunta lor a fost vestită,
Că s-a dus prin văi ecoul,
„Ce pereche potrivită !
Vaca noastră şi cu boul.”
Ea comandă , el ascultă.
El cu munca , ea tapaj.
Este, fără vorbă multă,
Tipul clasic de menaj.
Totuşi, vaca ( ne şopteşte,
un măgar) ,c-aşa-i măgarul,
Prin păduri mai zăboveşte,
Uneori cu armăsarul.
Dar, eu cred că-i calomnie,
Măgăria ce ne-o spune.
Totul e că-n căsnicie,
Treaba merge de minune.
Vaca poate, ştie satul,
Chiar şi grajdul să-l răstoarne.
Boul nu-i decât bărbatul.
Ca dovadă, poartă coarne !
Şi aşa, trec ani şi ani,
Şi precum am prins de ştire,
Au făcut şi trei juncani,
Şi trăiesc în fericire.
În povestea mea, de faţă ,
Nu e nici un lucru nou,
Pentru orişicare vacă,
Soţul ideal e-un BOU ...